Esenta sistemului comunist: O propunere de discutie

Pe 5 martie se vor implini 60 de ani de la moartea lui Stalin. Este momentul sa pornim o discutie despre ce au insemnat regimurile comuniste, care au fost institutiile lor fundamentale, cum au putut supravietui vreme de decenii, de ce s-au prabusit in imensa lor majoritate. Mai ales ca judecatile superficiale abunda si ca se uita ca fara aparatele ideologice, fara nomenclatura si fara politia secreta aceste dictaturi n-ar fi putut functiona. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat si acum, in pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului “Intact” drept o victima cine stie carei conspiratii denigratoare. Dan Voiculescu a fost una din rotitele acelui sistem lipsit de legitimitate si ostil ideii insasi a unui stat de drept.

Sa le luam pe rand. Partidul era institutia decisiva. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se auto-proclamase detinator al adevarului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea pretentia infailibilitatii epistemice. Asa vazuse lucrurile Lenin, fondatorul bolsevismului, el insusi un marxist convins, asa au continuat sa le vada discipolii sai. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic in clipa in care a a acceptat renuntarea la principiul sacrosanct al “rolului conducator al partidului”. Ceea ce s-a numit “democratia interna de partid” era o gluma. Fractiunile fusesera interzise inca din martie 1921. Fractionismul era un pacat capital. Liderul partidului era nu doar seful suprem al aparatului, ci si sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov indeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Rautu si Dumitru Popescu raspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej si Ceausescu. Scopul era indoctrinarea in masa, subordonarea culturii si a educatiei fixatiei bolsevice (inrudita cu aceea fascista) a formarii “Omului Nou”. In randul militantilor, ratiunea critica fusese inlocuita prin credinta oarba. Sectele staliniste erau organizatii ale oamenilor fara dubii.

Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, scolile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura etc (o paranteza: in pofida unei campanii de o stanjenitoare stridenta si de o sistematica rea-credinta–ma refer la serialul lui Radu Calin Cristea din “Observator Cultural”, dar si la alte texte de acelasi gen aparute in aceeasi revista ori in “cotidianul” nistorescian, in “Romania Mare”, in “Tricolorul” etc–precizez ca nu am lucrat niciodata in aceste aparate; nu eu, ci profesorul Ion Ianosi a fost instructor, vreme de zece ani, in cadrul CC al PMR, nu am scris niciun rand in “Scanteia” ori in “Era Socialista”, acolo era redactor dl Paul Dobrescu, azi profesor la SNSPA si presedintele Consiliului de Etica pentru care premierul Ponta nu a plagiat). Fiecare comitet judetean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, insa una relativ marginala (de pilda “Viata Studenteasca si “Amfiteatru”). In anii duri ai stalinismului, revistele de istorie si filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai putin in anii 70 si 80. Rolul aparatelor ideologice era sa reproduca dominatia simbolica si sa delegitimeze orice forma de autonomie reflexiva. In Romania, mai ales dupa 1971, s-a nascut un sincretism ideologic (protocronism) in care stalinismul traditional se ingemana cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecintele acestui baroc ideologic pot fi constatate si azi, indeosebi in osanalele la adresa unor Adrian Paunescu sau Sergiu Nicolaescu precum si in tentativele de eroizare primordialista, de romantizare etnocentrica, a trecutului. Cultul personalitatii, ajuns la dimensiuni faraonice, era intretinut prin mecanismele culturii de masa, conferinte, simpozioane, poeme, volume omagiale etc

Politia secreta, in cazul Romaniei Securitatea, avea rol punitiv si profilactic. Teroarea initiala, de o amplitudine si de o violenta fara precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societatii politice (partidele democratice), intimidarea intelectualitatii, suprimarea societatii civile, deplina inregimentare sociala (colectivizarea fortata, deportarile de tarani, “lichidarea chiaburimii ca clasa”). Universul concentrationar comunist a fost intemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. Dupa 1956, deci dupa “Raportul Secret” al lui Nikita Hrusciov (februarie) si dupa Revolutia Maghiara (23 octombrie-3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control si manipulare. S-a produs, totusi, acea de-radicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales dupa 1968, a permis aparitia unor gesturi de disidenta remarcabile. Ele au fost insa strivite in fasa de catre regim, iar disidentii au fost calomniati, expulzati, izolati. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decat actiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brasov (noiembrie 1987), de la Timisoara, Bucuresti si Cluj (decembrie 1989), regimul, constient de ceea ce se petrecuse in Polonia, a recurs la represiune deschisa, a abandonat masca “democratiei socialiste”. Cand discutam Securitatea, este important sa tinem cont de faptul ca teroarea nu s-ar fi putut execita in absenta colaboratorilor, a turnatorilor, a informatorilor, a delatorilor, a “persoanelor de sprijin”. Nu toata lumea a dat note informative, nu toata lumea avut nume de cod.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro