“Eu vreau să trăiesc!”

La data de 13 iunie 1944 Eva Heyman din Oradea împlinea vârsta de 13 ani. Fusese până atunci obișnuită ca familia să-i organizeze o sărbătorire. Cu invitați de vârsta ei, dar și cu prezența membrilor maturi ai familiei. Cu un des invocat nenea Béla. Cu prietenii ei și cu aceia ai părinților.

Numai că de data asta lucrurile nu mai puteau fi identice. Zilnic de la Budapesta veneau ordine din ce în ce mai drastice care limitau drepturile evreilor. De pildă, organizarea unei aniversări, a unui jour, cum i se spunea pe vremea aceea, era socotită un lux neîngăduit populației de origine semită. E drept, familiile mai organizau câte ceva în semi-clandestinitate, numai că proporțiile și, îndeosebi, invitații nu mai puteau fi aceiași ca odinioară. Unii dintre obișnuiții caselor de evrei dispăruseră. Fuseseră ridicați, arestați, trimiși la muncă. Muncă forțată. În Ucraina. Un nou cuvânt era pe buzele tuturor componenților comunității evreiești din Oradea. Și nu doar de acolo. Cuvântul provoca spaime. Era cuvântul deportare. Iar mica Eva Heyman începuse să-i cunoască sensul. Știa că deportarea devenise sinonimă cu anti-camera morții. Mai știa și că destinația celor ce primeau ordine de deportare era Polonia. Și că îmbarcarea într-un vagon de marfă cu destinația Polonia ( a se vedea capitolul Șase nume din cartea lui Alain Besançon Nenorocirea Secolului, Editura Humanitas, București, 2007) este sinonimă cu punctul terminus al vieții. De aceea, cea mai arzătoare dorință a Evei Heyman din Oradea era aceea de a putea trăi pe mai departe.

La aniversarea din 13 februarie 1944 Eva Heyman nu se mai putea aștepta nici la cine știe ce cadouri. Evreilor li se interzise și accesul în magazine. Așa că s-a gândit să-și facă ea singură unul. Un mic jurnal în care și-a făcut obiceiul să consemneze cu regularitate, cu minuție și cu un vizibil spor de luciditate ceea ce i se întâmplă ei și apropiaților. A căror unică vină era aceea de a fi evrei. Eva a scris în micul ei jurnal și câte ceva despre iubirea preadolescentină pentru un anume Vadász Pista, rămas vânzător la magazin fiindcă legile rasiale nu îi îngăduiau accesul la universitate. Dar și despre lucruri mult mai serioase. Despre înmulțirea și a disparițiilor, și a restricțiilor. Dar și despre indiferența populației majoritare care ieșea liniștită la promenada duminicală. Ca și cum în imediata lor apropiere nu se întâmpla nimic. De ce să îți complici viața când oricum ea devenise deja foarte complicată? Evreii nu mai aveau dreptul de a avea servitori, li s-a limitat mai apoi și dreptul de a ieși când voiau ei din case, limitat a ajuns să fie și dreptul de a se aproviziona cu alimente, mai apoi li s-a cerut în mod expres să poarte Steaua galbenă. Semn distinctiv, umilitor, semn că nu sunt arieni, că aparțin unei populații declarate inferioară. Au urmat confiscarea averilor, evacuarea din case și nimicirea fizică sistematică, planificată din ghetto. Care, firește, trebuia și el să fie ignorat, trecut cu vederea. Oamenii trebuiau să simuleze că nu-l observă. Ucigașilor nu le plac martorii. Și, în fine, deportarea în Polonia. Care în cazul Evei Hayman s-a petrecut cândva la mijlocul lunii mai a anului 1944. Câteva luni mai târziu a intervenit și moartea. Crima. Ordonată de doctorul Mengele însuși. Despre această crimă a aflat detalii mama Evei Heyman. Care a avut miraculoasa șansă de a scăpa cu viață și de a intra în posesia micului jurnal al Evei. Salvat din ghettoul de la Oradea de fosta bucătăreasă a familiei.

Jurnalul Evei Heyman a fost publicat de mama ei, Agnes Heyman. A fost foarte adesea comparat cu acela al Annei Franck. Și iată că acum a fost dramatizat de regizorul Emil Sauciuc și de actrița Ioana-Maria Repciuc (presupun că această dramatizare nu e singura) și transpus într-un emoționant spectacol intrat în repertoriul Teatrului Regina Maria din Oradea.Citeste continuarea si comenteaza pe contributors.ro