Exasperanta Opoziție

În primăvara lui 90, în Piața Universității (pe-atunci ținea loc de internet și televiziuni independente, cu un public însă infim, la scara țării) se spunea că schimbarea politică va veni odată cu primenirea generațiilor, că partidul lui Ion Iliescu, anacronic de la bun început, nu va fi votat de tinerii care descopereau libertatea și va dispărea când lumea va fi corect informată. E drept, la următoarele alegeri rezultatele n-au mai fost catastrofale, dar din 92 încoace partidul lui Ion Iliescu, sub diferitele nume pe care le-a căpătat fără să-și schimbe natura, s-a menținut la 35%, plus-minus câteva procente, fiind mereu la conducerea țării, cu excepția perioadei 1996-2000 și a câtorva scurte episoade după 2004, dar având și atunci capacitatea de a controla în bună măsură acțiunile Opoziției devenită mai mult de formă Putere. Ce anume a infirmat naivele noastre previziuni din 90, făcându-ne să îmbătrânim tot participând la mitinguri? N-am pretenția să dau un răspuns complet, mă limitez la a semnala trei motive, insistând asupra celui din urmă, pentru că (o spun pesemne cu aceeași naivitate din 90) el ar putea fi „tratat”.

1. Un cunoscut istoric spunea că azi oamenii seamănă mai curând cu contemporanii lor din alte țări decât cu conaționalii lor de-acum o sută de ani. Adică, un român de azi ar fi mai aproape de un olandez de azi decât de un român de la începutul secolului XX, cum și olandezul ar fi mai aproape de român decât de strămoșul lui. Cred că aici „asemănarea” e un termen înșelător – el se referă la practici, nu la valori. Are doar o importanță aparentă faptul că românul și olandezul de azi se folosesc cu aceeași abilitate de mijloacele informatice pe care le au la dispoziție, sau că pot face munci similare, esențiale rămân valorile care le determină statistic comportamentul social. Or, valorile sunt mult mai puțin mobile. Ele nu-și au sediul într-o fantomatică „psihologie a popoarelor” (termen desuet, fără acoperire), ci în mentalul colectiv prelungit de la o generație la alta prin narațiunile și exemplele elementare pe care le asimilăm și le urmăm încă de la naștere și care ne formează. Două cred că sunt problemele-cheie ale mentalului nostru colectiv, sub efectul evoluției istorice bine știute: absența perspectivei pe termen lung și absența simțului onoarei. Prima explică de ce mulți preferă acum creșterea iluzorie a veniturilor (anulată rapid de inflație) în detrimentul unei politici raționale de investiții. A doua explică interesul scăzut de care se bucură lupta anticorupție – torpilată, oricum, de propaganda PSD. Personajul arhetipal din imaginarul nostru colectiv rămâne haiducul-șmecherul-descurcărețul care își trăiește momentul de glorie meschină. Nu-i simplu să-l estompezi. Lui i se adresează cu dibăcie discursul PSD, indiferent dacă îl bântuie pe un nefericit trăind la limita mizeriei sau pe ditamai baronul local. Personajul acesta arhetipal s-a perpetuat în imaginarul generațiilor de după 90, ba chiar a prins un contur mai pregnant, PSD știind să speculeze metehnele larg răspândite în societate.

2. Al doilea motiv e simplu: cam o treime din populația activă a plecat la muncă în străinătate. E, în mare parte, o categorie dotată cu spirit întreprinzător, curaj și gust pentru libertate – greu de tentat prin discursul PSD, căreia de fapt nici nu i se adresează, odată ce la alegerile parlamentare această treime e practic invizibilă. Poate participa doar la alegerile prezidențiale (și atunci cu piedici serioase) la care a jucat un rol decisiv, motiv pentru care PSD nu-și face mari speranțe că va da președinți – și în consecință a golit de conținut funcția prezidențială, modificând treptat însuși codul genetic al statului. Dacă acea treime ar vota la alegerile parlamentare, PSD ar obține fără discuție un procentaj sensibil mai mic.

3. Ajung în fine la Opoziție, exasperanta noastră Opoziție. Multe sunt bolile de care suferă și, iarăși, nu pretind să le inventariez pe toate. Ele nu sunt așa recente cum par – și îmi permit să rememorez câteva episoade politice. La alegerile din 90 candida din partea PNȚ-ului o grațioasă doamnă stabilită în Franța, soția unui primar de arondisment parizian. La Intercontinental se împărțeau niște pliante lucioase, superb colorate, prezentând-o pe grațioasa doamnă în diferite ipostaze – nu mai pusese românul mâna pe hârtii așa frumoase, le-o fi luat acasă să le arate copiilor. Și cam la asta s-a redus campania ei electorală. Întâmplarea a făcut ca peste vreo patru ani să particip la Paris la un fel de întrunire a exilului românesc la care grațioasa doamnă a ținut, nostalgică, un discurs despre experiența ei din 90. Ne-a povestit cu candoare cât de excitată a fost, ca și cum ar fi participat la un safari, zâmbea incontinent. (Nu pot reda dialogul meu interior.) Ceea ce îmi aduce aminte de campania pe care și-a făcut-o Ion Rațiu, altmiteri un personaj onorabil: a venit la televiziune cu un filmuleț care prezenta pur și simplu un supermarket din Occident. (Eu având un televizor alb-negru, n-am putut admira culorile ambalajelor.) Ăsta era argumentul lui decisiv – și cam așa și-a construit discursul flegmatic, de altfel coerent. Însă nu poți învinui pe cineva care a trăit o viață în exil că nu pricepea nimic din ce se întâmpla la noi.

Sigur, ar fi trebuit să avem un candidat care să fi mâncat salam de soia (cei tineri habar n-au ce înseamnă cuvintele astea) – și a fost mereu deplâns faptul că n-am avut un Vaclav Havel. Numai că nu absența unui Havel era problema, ci absența celor câteva mii de oameni care s-au aflat în spatele lui Havel, absența unei cât de palide organizări civice. Când a fost inventat Emil Constantinescu (probabil chiar se credea un soi de Havel), mi-am dat seama că pricepea ce se întâmplă în țară la fel de bine ca grațioasa doamnă aterizată de la Paris, cei zece mii de specialiști care urmau să binecuvânteze țara cu destoinicia lor aveau aceeași consistență ca pliantele ei electorale. Decuplați au fost, decuplați sunt încă de realitate prea mulți dintre cei în care suntem condamnați să ne punem speranțele, au o sensibilitate aparte pentru luciu.

Și un episod recent: în Camera Deputaților, înainte de votul privind codul penal, Tudor Benga de la USR s-a înflăcărat farfuridisiac amenințându-i pe deputații minorităților că vor avea de dat socoteală „nației” și a pomenit de cei treizeci de arginți, la care Varujan Pambuccian s-a inflamat cațaveic apărând minoritățile și repetând obsesiv o vorbă grea: „Niciodată!” Ce farsă! Bine, știe oricine că deputații minorităților, cei mai mulți dintre ei, n-au cu acele minorități (oarecum fantomatice) o legătură mai solidă decât ar avea cu minoritatea eschimosă, sunt niște belferi cinici. Dar asta nu-l împiedica pe Tudor Benga să aducă argumentul logic: dacă vreți să vă apărați minoritățile, apărați statul de drept, în cazul unui derapaj, minoritățile sunt cele mai vulnerabile. Domnul Benga a preferat însă argumentul inept-demagogic, furat și el pesemne de vreun luciu patriotard.

Aici se ascunde lucrul cel mai grav: Opoziția, eterna Opoziție, nu e în stare să-și adreseze discursul decât celor deja convinși. Și în felul ăsta, firavul partid X va lua niște voturi de la firavul partid Y, validând o aritmetică insolită: unu plus unu egal unu virgulă cinci. Se înțelege de la sine că privesc legile justiției ca pe un lucru de importanță capitală, dar ce-i de făcut dacă majoritatea românilor nu sunt de aceeași părere? Rostul Opoziției e să se adreseze altui orizont de așteptare, încercând să descopere punctele nevralgice din matrapazlâcurile PSD-ului. Sigur, unificarea Opoziției e condiția necesară pentru a nu se ajunge la acea aritmetică insolită, dar nu e și condiția suficientă. Opoziția trebuie să-i atragă pe nehotărâți, poate și pe unii votanți PSD, altfel după 2020 nu va putea vindeca țara de plăgile adânci produse acum de PSD, iar pentru asta e nevoie de profesionalism politic, n-ajung lozincile. De strigături ne ocupă noi, cei care ne ducem în Piața Victoriei după o zi de muncă, Opoziția trebuie să facă politică, asta e meseria pentru care e plătită.

După pierderea alegerilor din 2016, am sperat două lucruri. Mi-am zis că membrii PNL (aceia cât de cât onești) vor încerca să creeze, prin relațiile pe care le au (da, prin jocuri de culise, cum altfel?), o fisură în PSD-ul teleormanizat – fiindcă din partea lui Iohannis greu de așteptat așa ceva. Știu că nu era simplu, însă măcar după ce și-a dat demisia Tudose existau ceva șanse. Nu s-a întâmplat nimic. Și speram mai ales ca Opoziția să formeze un guvern din umbră – fiecare ministru să fie amendat rapid și precis pentru enormitățile comise. Asta presupunea pregătire prealabilă, studierea atentă a datelor acelui minister, conferințe de presă cu ziariști, discuții aplicate și vizibile, nu postări ironice pe facebook – adică, seriozitate. PSD a câștigat alegerile mimând seriozitatea, prezentând un program absurd și toxic ca pe salvarea țării. Mulți știau că pesediștii sunt hoți, dar își ziceau că măcar se pricep să conducă țara – și i-au votat. Situația în care se prezintă acum guvernul Dăncilă (nu-mi vine să râd), cu miniștrii care și-au făcut probabil școala primară la seral, ar trebui să stimuleze profesionalizarea politică a Opoziției. De pildă, când au apărut acele manuale unice pe internet, mă gândream că se va face o mare conferință de presă la care vor fi invitați și profesori care să vorbească despre ororile din manuale. Ca să nu mai vorbesc de problemele economico-financiare, răul la noi e acum multilateral dezvoltat. Din păcate însă e mult mai comod să reciți lozinci, să copiezi reacțiile de la mitinguri, decât să devii credibil ca bun profesionist într-un domeniu de care depinde bunăstarea imediată a unui electorat sensibil, pare-se, aproape numai la asta. Ceea ce nu-i chiar de neînțeles, dar fiind personajul arhetipal care ne bântuie.

Mai trebuie și să vorbești pe limba acelui electorat, altminteri nu-i poți trezi încrederea. Fiindcă în discuție e în primul rând încrederea că Opoziția ar putea guverna – nu în stilul în care au făcut-o cei zece mii de specialiști ai nefericitului Emil Constantinescu. Adică să fii pragmatic, trecând peste frecușuri, orgolii, meschinării, interese jalnice, evitând comoditățile retorice, șterpelitul voturilor de la partidul X la partidul Y, teribilismul și bufoneria. Asta cred că trebuie să facă Opoziția.

Comenteaza pe contributors.ro