Fantasmele salvarii: Destinul radicalismului de stanga din Grecia (si nu numai de-acolo)

Victoria alianței Syriza în alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stânga, ori a stângismului contemporan. Este de notat că Alexis Tsipras pare înclinat spre o coaliție anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coaliție pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp în care, PC din Grecia (KKE–Kappa Kappa Epsilon) nu susține pozițiile Syriza și își urmează propriul său drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maximă, s-ar putea să vedem cum un partid de extremă stânga devine criticul unui guvern dominat de extrema stângă. Cine spune că nu pot exista mai multe extreme stângi într-o țară se înșeală. Luptele intestine și rivalitățile ireconciliabile au pecetluit soarta stângii dintotdeauna. Se uită, adeseori, cât de influent rămâne acest partid în sindicatele elene. Secretarul general al PCG, Dimitris Koutsoumpas, vorbeste de-acum despre “falsa speranță” simbolizată de Syriza

Syriza este o formațiune eterogenă, o entitate compusă din numeroase sub-entități, câtă vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implică această identitate politică: cultul teoriei revoluționare, disciplina de oțel, centralismul necondiționat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul și anti-intelectualismul. KKE l-a sprijnit cu entuziasm pe ultra-naționalistul Slobodan Milosevic, a propus trimiterea de voluntari dupa modelul Brigăzilor Internaționale din Spania. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care îmi amintește de aceea din Franța după victoria lui François Mitterrand în primăvara anului 1981.

Declarații precum aceea a expertului economic din Syriza, Yiannis Millios, după care prin votul de duminică “poporul și-a luat soarta în propriile mâini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile și desuete. Datoriile externe există, nevoia de credite internaționale este presantă, nu văd cum Syriza va putea să ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Îl consider relevant dacă vrem să înțelegem metamorfozele radicalismului de stânga în lumea de azi. În ce mă privește, m-aș feri să consider alegerile din Grecia drept începutul unei noi revoluții europene. Avem de-a face, mi-e teamă, cu o nouă ipostază a ceea ce numesc fantasmele salvării…

Populismul, fie el de stânga ori de dreapta (adeseori se confundă intre ele), fie el al lui Juan Domingo Peron, Hugo Chavez, Evo Morales, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodată realele probleme economice si sociale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a soluționat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stânga ori de dreapta, a dus, nu de puține ori, la ruina instituțiilor democratice, singurele care pot proteja libertățile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, România, au nevoie de responsabilitate, de moderație, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi seducătoare, ii pot face pe apostolii neo-leninismului și pe discipolii lor să creadă că trăiesc mult-așteptatul chiliasm, extazul lui l’événement, dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv. Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară, cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

O carte recentă (“Mărturisiri dintr-o călătorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internaționale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafă, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București.

În “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii. Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că la atâția ani de la sângerosul război fratricid pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată întrucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena. Peste ani, aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru “rasism” și “extremism”. Era acuzată că se ”vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de André Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani am citit ediția franceză, apărută la Éditions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukács. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=CKsf3RGSzS4

În clasa a zecea, cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Yiannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil. În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și “eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevărului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică. Cum Ceaușescu îi susținea pe “interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Haralambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (cominformistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în “democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage, “Eleni”, și filmul cu același nume).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro