Fidel Castro: moartea unui tiran
Pentru stânga progresistă şi pentru toţi cei care mai cred, romantic, în ipoteza comunistă, despărţirea de Fidel Castro este despărţirea de unul dintre miturile care le-a ordonat existenţele. În vecinătatea lui Che, îmbrăcat în uniforma sa de guerillero, Castro a întruchipat, pentru jumătate de veac, vitalitatea mesianică a socialismului de extracţie sovietică. În aceeaşi măsură ca şi Mao, el a probat, pentru intelectualii setoşi de ideal, realitatea utopiei lor. Pelerinajele “ tovarăşilor de drum” în Cuba populară erau un reper obligatoriu pe acest drum al revelaţiei umaniste. Efigia sa este efigia unui erou al oamenilor simpli, a unui cruciat laic, comandant al revoluţiei şi cârmaci al patriei sale spre ţărmurile libertăţii.
Dincolo de acest poster propagandistic, unul pe care îl vom vedea reprodus în exces în zilele următoare, se află chipul dictatorului care a fost Fidel Castro. Asemeni atâtora dintre conducătorii comunişti care l-au inspirat şi ghidat, Castro a fost, până la capăt, un inamic feroce şi implacabil al libertăţii. Viziunea sa despre Cuba a prins chip în deceniile de domnie absolută: o imensă închisoare, animată carnavalesc, din care unica evadare era exilul. Pentru cei care au nostalgia castrismului, imaginea terifiantă a zecilor de mii de cubanezi încercând să părăsească patria lor socialistă ar merita amintită. Ordinea lui Castro a fost, din primii ani de după cucerirea puterii, ordinea terorii, a poliţiei politice şi a lichidării pluralismului.
Castro a îmbrăcat, în mod deliberat şi histrionic, mantia romantică peste tunica sa de tiran. Legitimitatea sa s-a hrănit din această posteritate romantică, ce oferă eroului eliberator locul de mântuitor al celor mulţi. Dar Castro a fost mai aproape de Hruşciov şi de Brejnev, patronii săi sovietici, decât de Garibaldi sau Bolivar. Deghizamentul romantic nu a mascat decât stângace omnipotenţa sa. Castro s-a aşezat, din vremea vieţii sale, pe acest soclu al revoluţiei. Fotografiile de la marile demonstraţii populare, cu Castro şi Che, sunt exerciţii de mobilizare a unui potenţial care nu trebuie abandonat: potenţialul utopic, cel în numele căruia crimele comunismului global au fost comise, dialectic.
Dacă Nicolae Ceauşescu, unul dintre contemporanii săi, avea, după propriile-i declaraţii, un singur hobby, construcţia socialismului, Fidel Castro a jucat, cu talent şi narcisism, pe marea scenă a Războiului Rece, rolul majestuos de pelerin al revoluţiei mondiale. Misiunea încredinţată de suveranii sovietici a fost limpede de la începuturi: Cuba avea să fie un portavion comunist în coasta Statelor Unite şi un avanpost din care porneşte exportul comunist spre lumea întreagă. Subsidiile acordate de URSS lui Castro au primit , în schimb, devotamentul său integral. Mişcările de eliberare naţională comuniste din Angola şi Mozambic nu ar fi devenit niciodată guverne fără intervenţia decisă a Cubei. Soldaţii lui Castro au fost acolo unde URSS a dictat prezenţa lor, în marea strategie a confruntării cu reacţiunea. Emoţia lui Nelson Mandela în prezenţa lui Castro era firească: Cuba comunistă a fost unul dintre patronii Congresului Naţional African.
Statuia postumă a lui Castro ar fi incompletă fără anti- americanismul său visceral. Lupta împotriva capitalismului a însemnat lupta împotriva Statelor Unite: ca şi Iranul teocratic, Cuba marxist- leninistă a avut nevoie de un inamic infernal spre a se defini şi spre a supravieţui. Pe acest drum al demonizării Statelor Unite, Castro are o posteritate remarcabilă: Hugo Chavez este doar unul dintre cei care îl urmează, urând pe americani cu aceeaşi pasiune. Cuba lui Castro a alimentat acest mit anti-american.Convergenţa ideologică dintre stânga şi dreapta radicală este dată de acest atac continuu împotriva a ceea ce Statele Unite au însemnat, ca stâlp al ordinii postbelice liberale.