Forţa dreptului sau dreptul forţei? Fractura SUA-UE și slăbirea Occidentului au încurajat Rusia să iasă la război în Marea Neagră. Dar ce e mai rău încă n-a venit

Puncte cheie:

• Aceasta nu este, în esenţă, o criză nouă, un conflict nou între Rusia și Ucraina, așa cum mulți spun. Este doar o prelungire, o escaladare, o acutizare a vechii probleme nerezolvate a anexării Crimeei, datând din martie 2014, în baza căreia Rusia emite pretenția de „ape teritoriale” în jurul peninsulei confiscate precum și în dreptul Strâmtorii Kerci;
• Doar formele de manifestare ale acestei vechi și cunoscute probleme sunt noi iar ciocnirea din Strâmtoarea Kerci este favorizată de un cumul de împrejurări precum: răcirea îngrijorătoare a relațiilor SUA-UE, fragilizarea strategică și politică a Vestului, scăderea suportului public intern al lui Putin în Rusia (are nevoie din nou de „oxigen” în imaginea sa de lider invincibil), Brexitul care pare să blocheze temporar Uniunea Europeană dar și apropierea alegerilor prezidențiale din Ucraina;
• Să ţinem cont aşadar şi de alegerile prezidenţiale din 31 martie 2019, cu președintele Petro Poroșenko ieșit deocamdată până și din calculele de intrare în turul al doilea, căruia o linie fermă în relația cu Rusia, adoptarea legii marţiale şi o atitudine „eroică” i-ar înviora parţial şi temporar imaginea internă, în special în mediile cele mai naționaliste și chiar radicale din țară (am atras atenția asupra acestui pericol într-o analiză de acum aproape două luni[1]), făcând imposibilă desfăşurarea în condiţii proprii a campaniei electorale şi poate chiar a alegerilor în sine, nefiind deci exclusă o viitoare decizie de amânare a alegerilor din martie, în condiţiile legii marţiale. În acest moment, la cum arată situaţia, propunerea şi adoptarea legii marţiale pare o exagerare politică a preşedintelui Poroşenko, menită să îl aducă în prim planul atenţiei publice şi să împiedice alţi candidaţi să îşi facă mai departe campania electorală. Dar acest calcul politic intern al lui Poroşenko, chiar dacă este real şi evident pentru toată lumea, nu schimbă datele internaţionale ale problemei anexării Crimeei şi a consecinţelor grave ale acestei confiscări teritoriale;
• Zice Moscova că Ucraina a provocat criza de duminică din Strâmtoarea Kerci, pentru a atrage atenţia internaţională şi sprijinul Occidentului? E ca şi cum ai spune că, după ce cineva a intrat fraudulos şi a ocupat o casă, atunci când vine proprietarul şi sună insistent sau bate la uşă în orele de linişte, „are un comportament provocator”. Dincolo de poziţia Rusiei, care nu mai convinge pe nimeni în Occident, trebuie să vedem cine este cu adevărat victima şi cine este cu adevărat agresorul în situaţia privită în ansamblul ei, chiar dacă echipajele de pe micile vase militare ucrainene de acum câteva zile e clar că ştiau foarte bine ce va urma şi ce li se va întâmpla când s-au îndreptat într-acolo şi exact din acest motiv au primit ordin să se ducă şi să forţeze (puţin) intrarea în strâmtoare;
• Dacă Ucraina, bineînțeles cu ajutorul Occidentului, ar fi putut restabili situația de suveranitate și integritate teritorială în conformitate cu dreptul internațional, sfidat grosolan în 2014, astăzi nu am fi discutat despre blocada militară a Strâmtorii Kerci și despre „argumentul” Rusiei de a își apăra teritoriul. Care teritoriu, despre ce ape teritoriale vorbim? Cine a recunoscut pe plan internaţional că peninsula Crimeea ar aparține Rusiei? Faptul că au făcut un pod „fără autorizație de construire”, cu un capăt pe teritoriul de drept al Ucrainei, nu le dă rușilor legitimitatea să spună acum că întreg teritoriul este al lor. Așa cum am văzut, construcțiile ilegale mai pot fi și demolate, uneori chiar pe banii proprietarului, fără să avem însă cea mai mică intenţie de a sugera că aceasta ar putea fi în prezentul caz o soluţie, pentru că nu demolarea podului ilegal este soluţia conflictului;
• Principala problemă aici este că Occidentul nu a putut face nimic pentru a readuce Crimeea în posesia Ucrainei, în ultimii aproape cinci ani (deşi liderii occidentali au promis explicit acest lucru în 2014), așa cum nu a făcut nimic pentru a-i împiedica pe Stalin și URSS să ocupe și să domine o jumătate din Europa, după 1945, timp de peste patru decenii. Acum, ca și atunci, războiul nu a fost o opțiune dorită de occidentali, ceea ce este de la sine înțeles, dar nici sancțiunile internaționale ale SUA și UE nu au rezolvat problema;
• Această neputință începe acum să apese tot mai greu în sistemul relațiilor internaționale și, cum s-ar zice, „să nască pui vii”, adică să se multiplice prin episoade noi, suprinzătoare și agresive, ale aceleiași vechi patologii a Estului Europei, ținând de relația dominatoare a Rusiei cu țările mai slabe din regiune, și chiar să se complice și să extindă, așa cum vedem, vulnerabilitățile sistemului internațional în plan regional și global, cu reflecţii în UE, NATO şi ONU;
• Ne întoarcem astfel la vechea întrebare: ce primează în politica internaţională, forța dreptului sau dreptul forței?;
• Fractura SUA-UE și slăbirea Occidentului au încurajat Rusia să devină din ce în ce mai asertivă, mai sigură pe puterile ei și mai amenințătoare în raport cu vecinătățile despre care crede că i s-ar cuveni. Vina este de ambele maluri ale Atlanticului. Apropo, ce ar face aici Armata Europeană? De ce a susținut oare Putin, acum o săptămână, ca „îndreptățită dorința Uniunii Europene de a își face o armată proprie”, dacă nu cumva pentru a vedea NATO slăbită, lipsită de credibilitate şi de solidaritatea internă euro-atlantică?

*

Iată, încă o dată, de ce este bine să faci parte din NATO. Iată de ce nu am schimba niciodată garanțiile NATO pe o iluzorie Armată Europeană, imposibil de făcut şi oricum incapabilă să apere Europa. Iată și de ce Putin încuraja într-un interviu recent Uniunea Europeană să își facă o armată proprie, care ar slăbi în mod evident Alianța Nord-Atlantică. Dacă pe Putin îl descurajează şi îl încurcă ceva cu adevărat, acest instrument eficace al Occidentului este doar NATO, nicidecum conceptul ușor naiv al Armatei Europene.

Când vezi imaginile de duminică din Marea Neagră, nu foarte departe de noi, reevaluezi imediat apartenența la NATO și garanțiile de securitate americane și nu poți să nu îți amintești ideea din 2016, de înființare a flotei NATO la Marea Neagră, blocată de reticența lui Erdoğan față de SUA și de oportunismul duplicitar al premierului Boiko Borisov (care voia, înaintea campaniei electorale din Bulgaria, „să vadă iole cu turiști ruși și conducte de gaz” traversând Marea Neagră, nu vasele militare ale NATO), chiar în timpul vizitei lui Klaus Iohannis în țara vecină, când totul părea rezolvat iar acordul SUA era ca și obținut.

Să nu gândim însă unilateral şi să credem că doar una dintre părţi are o agendă politică legată de Strâmtoarea Kerci şi de Marea Azov. Atât Rusia cât şi Ucraina au ceva de arătat lumii şi opiniei publice interne legat de această temă. Dacă în privinţa Ucrainei, declaraţiile de acum o lună ale preşedintelui Poroşenko, conform cărora „Ucraina a devenit adevăratul Flanc Estic al NATO” trădau o wishful thinking şi chiar încercarea destul de transparentă de a implica Occidentul de partea sa, plus apropierea campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, pentru Rusia este dorinţa clară de a-şi consolida controlul şi statutul de primă putere în regiune, de a arăta că nimic nu i se poate impune, că anexarea Crimeei trebuie recunoscută internaţional şi totodată de a da un semnal ţărilor din regiune să nu se gândească cumva că Occidentul le-ar putea ajuta într-o confruntare directă.

Marele pariu al lui Putin este că nici de data aceasta Occidentul nu va face nimic concret pentru a apăra drepturile Ucrainei la Marea Neagră, în Strâmtoarea Kerci şi la Marea Azov. Putin mizează pe ruptura SUA-UE, pe incertitudinile din UE şi NATO, pe momentul prost în care pare să se afle Vestul. Americanii vor spune că UE trebuie să protejeze Ucraina, iar europenii se vor uita către americani să facă ceva. De fapt, e vechea poveste pe care o ştim din 2014 încoace, Ucraina nefiind nici în UE, nici în NATO, nu va fi apărată cu adevărat de nimeni, în afara declaraţiilor politice ferme şi acuzatoare la adresa Rusiei. Mai mult decât atât, o nouă victorie în faţa Ucrainei şi a Occidentului ar paraliza de frică şi Republica Moldova, şi Georgia, cărora li s-ar arăta cât sunt de expuse şi de neprotejate în conjunctura actuală. Dar dacă Ucraina reuşeşte de data aceasta să mobilizeze Occidentul împotriva Rusiei?

Preşedintele ucrainean Poroşenko are, la rândul său, un mare pariu politic pus în acest tărăboi şi în această escaladare a crizei Crimeei şi a Mării Azov, în care vrea neapărat să arate că înfruntă Rusia. Şi nu e neapărat vorba de pariul său electoral, deşi şi această componentă există (vezi exagerata adoptare a legii marţiale). Dar mai este ceva. Poroşenko crede că acum este momentul ca SUA (Trump) să îl sprijine, tocmai pe fondul rivalităţii cu UE, şi speră să obţină o invitaţie de aderare la NATO din partea Washingtonului, mai ales pe fondul derulării contractelor de vânzare de armament american către Ucraina. Vom vedea în derularea faptelor din următoarele luni cine a mizat inspirat şi care dintre cei doi preşedinţi a plecat de la premise politice greşite.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro