Fostul deţinut politic Petre Pandrea îi scrie premierului Ion Gheorghe Maurer (august 1965)

Primul gând care ne-a trecut prin minte, după ce am descoperit şi citit scrisoarea inedită de mai jos, a fost despre „sindromul Stockholm”. Apoi, ne-am dat seama că am greşit. Petre Pandrea nu a fost impresionat de lupta călăilor din detenţia sa politică împotriva unui sistem considerat nedrept de aceştia, astfel încât să treacă de partea lor cu arme şi bagaje, deşi în realitate i-au provocat multe suferiţe. Nu, Petre Pandrea nu a avut „sindromul Stockholm”. După propriile sale declaraţii, el i-a ajutat foarte mult pe cei care propovăduiau comunismul în perioada interbelică şi care, de la 23 august 1944, au început o luptă prin căţărare pe cadavre pentru a cuceri cu orice preţ o poziţie politică imaginată de orgoliile lor nelimitate. Petre Pandrea i-a ajutat pe călăii săi cu mult timp înainte ca ei să poată ajunge cu securea în mână şi să se bucure de faptul că butucul gâdelui nu era mânjit şi de sângele lor.

Scrisoarea pe care o edităm în continuare face parte dintr-o istorie trăită într-un idealism excentric. Dacă dorim să o analizăm, ne vom gândi mai curând la cazuri clinice explicate în tratate de psihologie şi psihiatrie, nu la istorie. Ideile pe care Petre Pandrea le-a vehiculat de-a lungul vieţii despre lupta de clasă şi comunismul pe cont propriu promovat de acesta au o legătură directă cu analizarea faptelor istorice doar atunci când fostul deţinut din închisorile comuniste româneşti ne povesteşte despre foştii săi prieteni (chiar ne întrebăm dacă le putem spune astfel), pe care i-a ajutat la ananghie în perioada interbelică, în nenumărate rânduri.

Tonul extrem de familiar cu care Petre Pandrea a început scrisoarea adresată prietenului său din perioada interbelică, Ion Gheorghe Maurer – ajuns pe cai mari, preşedinte al Consiliului de Miniştri – este în opoziţie cu rezultatul dictat în luna octombrie 1965 de către cel care l-a „uns” pe Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă de conducere a comuniştilor din România: „La adresa dv. nr. P.K. 1720 din 27 august 1965, restituim alăturat (Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, Secţia Ministerului Afacerilor Interne – concret, locotenent-colonelului Eugen Luchian, viitor general de Securitate şi, apoi, deţinut de drept comun după dezertarea şi fuga la inamic a unui alt general de Securitate, Ion Mihai Pacepa – nota P. Opriş) scrisoarea numitului PANDREA PETRE şi vă facem cunoscut că tov. ministru al Afacerilor Interne Cornel Onescu a prezentat situaţia acestuia tov. preşedinte al Consiliului de Miniştri Ion Gheorghe Maurer, care a ordonat să clasăm lucrarea (subl.n.)”.

Astfel, autorul scrisorii menţionate nu a primit nici un răspuns de la „Dragă Jeane” şi acea epistolă a rămas izolată printre alte documente ale Secţiei Ministerului Afacerilor Interne din Secretariatul General al Consiliului de Miniştri. Ce anume a solicitat Petre Pandrea? Nişte idei şi opinii personale, consemnate pe hârtie, despre o posibilă evoluţie politică a României după încheierea celui de-al doilea război mondial. Nişte hârtii ale fostului deţinut politic, pe care călăii săi de la Ministerul Afacerilor Interne le-au ţinut „arestate” şi care au rămas în acel stadiu şi după 22 decembrie 1989, când s-a încercat aplicarea în România a „comunismului cu faţă umană” – propovăduit chiar şi de Petre Pandrea până la decesul său, survenit la 8 iulie 1968, cu şase săptămâni înainte de înăbuşirea în sânge, de către politicienii sovietici şi de prietenii lor din Europa Centrală şi de Est, a variantei cehoslovace a „comunismului cu dinţii sparţi”.

Ce anume a dorit Petre Pandrea, după un an de la eliberarea sa din închisorile comuniste? Manuscrisul „Helvetizarea României”, obţinut în cele din urmă de fiica sa, doamna Nadia Marcu-Pandrea, în anul 1997, de la Serviciul Român de Informaţii. Autorul scrisorii menţionate îl întreba cu prim-ministrul României, în luna august 1965, ce poate face Ministerul Afacerilor Interne cu acel manuscris: borş? Avea dreptate, comunismul era un borş la care numai cei cu stomacul gros şi fără conştiinţă puteau accede (în funcţiile politice esenţiale ale statului român). Iar dacă aveai şansa să supravieţuişti, fiind ajutat de către Petre Pandrea în perioada în care comuniştii se aflau pe bună dreptate în ilegalitate, te puteai alege şi cu un portret reprezentativ – de exemplu, „un porc”: Teohari Georgescu. Internat şi „uitat” în închisoare, în perioada 19 decembrie 1948 – 3 martie 1952, fără să fie cercetat penal, Petre Pandrea nu l-a iertat niciodată pe ministrul Afacerilor Interne din anul 1948, Teohari Georgescu, care l-a trimis în închisoare şi care i-a furat şi casa din Bucureşti (situată pe strada Barbu Ştefănescu Delavrancea, nr. 20).

Deoarece Petre Pandrea a menţionat despre Lucreţiu Pătrăşcanu la sfârşitul scrisorii sale, ne-am îndreptat atenţia şi asupra colecţiei ziarului „Scânteia”. De acolo am aflat că sentinţa de condamnare la moarte a lui „Brânzoi” şi informaţia privind executarea acestuia şi a lui Remus Koffler au fost publicate într-o zi de duminică (18 aprilie 1954), în comunicatul intitulat „De la Tribunalul Suprem al R.P.R.” – care a apărut pe pagina 3 (sus, în colţul din stânga) a organului de presă al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.

După cum se cunoaşte, sentinţele respective au fost îndeplinite prin împuşcarea condamnaţilor în închisoarea de la Jilava, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, însă această informaţie nu există în comunicatul menţionat, iar despre Remus Koffler nu s-a spus faptul că a fost executat după o jumătate de oră de la omorârea lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Încercând să găsim o explicaţie la aceste omisiuni, am descoperit o cronologie stranie. După doar câteva ore de la împuşcarea celor doi lideri comunişti români, la Moscova au început ceremoniile dedicate lui Nikita Hruşciov, cu prilejul sărbătoririi zilei sale de naştere. În acest sens, în ziarul „Scânteia” din 17 aprilie 1954 au fost publicate pe prima pagină o fotografie foarte mare şi un mesaj de felicitare adresat liderului comunist de la Moscova de către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Presupunem faptul că nu se putea ca în aceeaşi zi şi pe aceeaşi pagină să fie menţionaţi condamnaţii din lotul „Pătrăşcanu”, deoarece o asemenea idee ar fi condus la o interpretare de genul: „Noi, românii, i-am executat în noaptea care a trecut pe trădătorii cauzei partidului comunist pentru a-i face astfel un cadou conducătorului iubit de la Moscova”.

Cum să demonstrăm adevărul în cazul ideii respective, care poate fi considerată veridică? În nici un fel, deoarece toţi liderii comunişti care au avut legătură cu executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Remus Koffler nu au lăsat posterităţii nici o explicaţie despre succesiunea evenimentelor din acele zile (împuşcarea celor doi comunişti, respectiv sărbătorirea zilei de naştere a lui Nikita Hruşciov).

Laşitatea comuniştilor din România care au ştiut amănunte despre cazurile respective şi au preferat să tacă nu ne surprinde deoarece, la 19 octombrie 1967, Gheorghe Pintilie a refuzat să scrie – invocând faptul că nu vedea bine şi îi tremurau mâinile – şi ar fi declarat astfel: „Daţi-mi pe cineva care să aştearnă pe hârtie ce trebuie să spun, iar eu să semnez (subl.n.)”. Fostul spion sovietic fusese chemat atunci la sediul în care se găseau membrii unei comisii de partid care doreau să afle împrejurările care au condus la condamnarea şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Remus Koffler.

Acelaşi comportament poate fi observat la Gheorghe Apostol. În cursul interogatoriului din 30 martie 1989, fostul lider suprem al P.M.R (1954-1955) a declarat colonelului de Securitate Morariu în felul următor: „Nu sunt capabil la ora asta să scriu. Scrieţi şi dvs., iar eu semnez dacă voi considera că e cazul. Nu sunt în stare la ora actuală. Scrieţi dvs. Faceţi aşa şi dacă e nevoie s-o transcriu, o transcriu, dacă nu, nu (subl.n.)”.

Acel răspuns dezvăluie caracterul perfid şi laş al liderului comunist român. Gheorghe Apostol era conştient de faptul că semnătură sa şi orice cuvânt pe care îl scria despre „Scrisoarea celor şase”, despre interviul pe care l-a acordat în anul 1988, la Londra, unui reporter al postului de radio BBC, precum şi despre publicarea la New York, în ziarul „Universul” (condus de Aristide Buhoiu), a unui articol critic referitor la politica lui Nicolae Ceauşescu puteau fi utilizate ulterior împotriva sa – exact la fel cum a procedat şi el cu alţi membri ai partidului, când îi ancheta în anii ’50 şi îi acuza de „trădarea cauzei” politice (comuniste).

Revenind la scrisoarea pe care Petre Pandrea a trimis-o lui Ion Gheorghe Maurer, aceasta demonstrează faptul că intelectualii Partidului Comunist Român ştiau să scrie şi să argumenteze ideile lor, însă fără nici un folos pentru viaţa lor personală, iar carierismul celor puşi de sovietici în fruntea statului român după 23 august 1944 îşi dezvăluia faţa hidoasă. Citeste scrisoarea lui Petre Pandrea pe Contributors.ro