FOTOGALERIE Povestea voluntarului roman la Aquila: "O privire valoreaza mai mult decat o mie de grazie"

Claudiu Condor, 27 de ani, originar din Harghita, munceste pe santier la Caserta, langa Napoli. Traieste in Italia de aproape 10 ani de zile. El a ajuns la Aquila luni dimineata, la cateva ore dupa cutremur, sa-si caute fratele, Daniel, care locuieste la Onna si nu raspundea la telefon.

Disperat, Claudiu a parcurs cu sufletul plin de neliniste cei 400 de kilometri care despart Caserta de locul tragediei. Ajuns la Aquila, a primit un telefon din Romania: Daniel este acasa, in afara oricarui pericol. Doar cu cateva ore inainte de seism a decis sa se intoarca in tara. Parca a presimtit ceva dupa zecile de mici cutremure care au zguduit zona in ultimele luni.

Dupa convorbirea cu fratele sau, care l-a linistit putin, Claudiu a asistat cu groaza la scenele dramatice de dupa seism: cautarile chinuitoare ale supravietuitorilor sub daramaturi, speranta pentru cei raniti grav, disperarea locuitorilor pentru rudele disparute si deznadejdea pentru pierderea celor agonisite o viata intreaga. Zguduit de situatia din fata ochilor, Claudiu a decis sa nu se intoarca acasa, la Caserta, ci sa incerce sa dea o mana de ajutor acelor disperati ramasi fara nimic. Din acea clipa, Claudiu nu s-a miscat din Piazza d’Armi, locul unde a fost instalata prima tabara pentru sinistrati.

L-am contactat pe Claudiu la telefon, miercuri, in jurul orei pranzului, cand a terminat de cateva minute sa distribuie micul dejun in tabara din Aquila. De doua zile, de cand a pus piciorul in orasul semi-distrus, nu a dormit nici macar o ora…

“Am distribuit acum micul dejun: lapte, cafea, ceaiuri si cornuri. Am inceput acum 4 ore, nici nu pot tine contul celor pe care-i hranim: cateva sute de perosane, poate o mie. Am inceput sa lucrez in tabara din Piazza d’Armi luni dimineata, la ora 10, dupa ce am aflat ca fratele meu este bine. M-am dus la cei de la Protectia civila si i-am intrebat daca au nevoie de voluntari. Asa am ramas aici, sa-i ajut pe cei care au supravietuit cutremurului.”

Claudiu nu a spus nimic celor de acasa despre decizia lui de a ramane la Aquila. Nici macar Daniel, fratele lui, care parasise zona doar cu cateva ore inainte, nu stie inca nimic. “Nu am vrut sa le spun, pentru a nu-i ingrijora. Mi-ar fi spus cu siguranta sa ma intorc acasa la Caserta”.

In aceste doua zile, de cand a ajuns in Abruzzo, Claudiu a fost puternic impresionat de tot ce a vazut: “este teribi, imagini pe care nu o sa le uit niciodata. Cel mai mult m-au socat fetele oamenilor, inspaimantate. La cel mai mic cutremur incep sa planga si sa urle. Din pacate sunt foarte multi copiii mici care, desi nu inteleg nimic din ce li se intampla, simt tensiunea parintilor.”

La Aquila, voluntarii nu au timp nici macar sa se odihneasca: “Chiar si noaptea este nevoie de ajutor, mai vine cate o persoana sa ceara un ceai cald sau un pahar cu lapte. Apoi mai sunt batranii bolnavi pe care ii conducem la baie; unele persoane ies complet debusolate din corturi, dupa socul pe care l-au avut”.

Voluntarii au devenit un punct de referinta pentru cei adapostiti in tabara: “cel mai mult au nevoie de un cuvant de incurajare, sa arati ca esti alaturi de ei, sa-i sustii. Cand o persoana mi-a cerut un pahar cu lapte, i-am spus glumind ca whisky nu este. Asa am reusit sa-l fac sa surada, ceea ce a insemnat enorm; am reusit, chiar daca pentru o fractiune de secunda, sa-l fac sa uite ceea ce i s-a intamplat. De cele mai multe ori nici nu este nevoie de cuvinte, ne intelegem din priviri. O privire spune mai mult decat o mie de “grazie”.

Pe langa miile de sinistrati, dintre care sute de romani ramasi fara adapost, mai sunt si cativa care profita de reteaua de solidaritate care s-a mobilizat dupa cutremur. “Am vazut si oameni veniti din afara Aquilei, care au sosit aici sa profite. Unii au pus stapanire pe corturi, lasand in strada batrani si copii, altii se inghesuie sa ia chiar cate sapte portii de mancare. Din pacate, printre acestia sunt si romani”, ne spune Claudiu.

Marea majoritate a voluntarilor sunt italieni de la Crucea Rosie si Protectia Civila, iar intre ei s-a stabilit deja o prietenie profunda: “Aici am ramas cinci care ne ocupam de distribuirea mancarii. Eu, un tanar din Bergamo si alti 3 de la Protectia Civila dintr-un orasel de langa Roma, am devenit toti prieteni. Din fericire, organizarea este buna si a fost rapida: au fost instalate bai, corturi. Sunt si medici, toti italieni. In fiecare zi sosesc cel putin sase transporturi cu ajutoare: apa, mancare, haine”.

Desi de luni dimineata s-au inregistrat peste doua sute de cutremure, dintre care cel de marti seara extrem de puternic, Claudiu nu este ingrijorat pentru viata lui: “ieri (marti, n.red), in timp ce distribuiam cina, am simtit cu totii cutremurul, a fost ceva de nedescris, daca nu ma tineam de masa, as fi fost aruncat la pamant. Dar nu mi-e frica pentru viata mea, ci pentru reactia acestor bieti oameni”.

Romanul nu stie cat va mai sta la Aquila, dar e decis sa ramana atat cat va fi nevoie de el: “Imi dau seama ca fac putin, ajut si eu cat pot, nu e o sustinere materiala. Sunt o persoana ambitioasa, incapatanata.. Daca am decis sa raman aici, voi lucra pana cand imi epuizez fortele, morale si fizice. Pot sta si 4,5 zile fara sa dorm. Rasplata este cea pe care o vad in ochii oamenilor”.

Daca ar putea sa faca un apel, Claudiu s-ar adresa celor care profita de nenorocirea sinistratilor: “i-as ruga sa nu le ia si acel putin care le este oferit”.

Il intreb pe Claudiu unde isi va petrece Pastele ortodox si imi raspunde fara ezitare: “Voi fi aici, in tabara de la Piazza d’Armi. Cred ca voi pastra mereu in suflet, oriunde ma voi afla, aceste locuri si oamenii din Aquila”.