Fragmentele de discurs de îndrăgostit ale lui George Banu

Citesc sau mai bine spus recitesc, de data aceasta în traducerea în limba română datorată Mihaelei Stan, excepționalul eseu al lui George Banu consacrat candelabrului. Felului în care acesta a ajuns să își depășească funcția utilitară grație căreia fiecare dintre noi putem spune Să se facă lumină! și astfel să scăpăm la o adică de spaimele nopții și ale întunericului și să devină nu, nicidecum un accesoriu, ci un simbol al teatrului. Al teatrului de artă care astăzi înseamnă, așa cum bine observa altundeva, în altă carte, același exemplar acompaniator al teatrului, o tradiție modernă.

Înlocuind la un moment dat, precum în viața reală, sfeșnicul, conviețuind câteodată esteticește cu acesta sau cu torțele ( a se vedea chiar în cartea ce face obiectul acestor însemnări capitolul Un accident), candelabrul, și acuzat, și onorat deopotrivă, plasat la loc de cinste în așa-numitul secol al regiei, alungat, catalogat drept vetust, burghez, neimportant, chiar exilat ori disprețuitor trimis la coș de cruciații alternativului (din păcate, pentru unii dintre aceștia unic mod de supraviețuire a Thaliei, singurul care ar mai avea drept la viață, anulându-i-se astfel spectatorului orice urmă de posibiltate de a mai alege) înseamnă, vrem-nu vrem, un simbol al teatrului. Asemenea rosului și aurului ori similar cortinei de care același George Banu s-a ocupat în cărți anterioare.

Am citit și scris pentru întâia oară despre O lumină în inima nopții la începutul anului 2020. Atunci când eseul a apărut în limba franceză la editura Arléa. O bandă de hârtie ce acoperea o parte a copertei variantei originale nu ascundea nimic. Titlului Une lumière au coeur de la nuit i se asocia încă din prima clipa în care posibilul viitor cititor se întâlnea cu cartea subtitlul Le lustre, de l’intime de la scène. În versiunea românească de la Nemira (București, 2021) subtitlul apare doar pe pagina de gardă. Nu știu dacă eminamente din rațiuni tipolgrafice sau pentru a fi în consonanță cu una dintre esențele fundamentale din teatru ale candelabrului. Aceea de a marca așteptarea.

De atunci, din ianuarie-februarie 2020, pare să fi trecut o eternitate. Am traversat în acest timp o pandemie, nu am mai fost luni întregi la teatru, a trebuit să mă mulțumesc cu spectacole on line, cu ceea ce am numit teatru în conservă. Acolo unde au existat înregistrări profesioniste ale unor spectacole fie de teatru dramatic, fie de operă, aproape mai totdeauna realizatorii acestora au avut grijă să prindă câteva cadre cu candelabrul, plasat holurile somptuoase sau, desigur, în sala scăldată în lumină. Am juxtapus acum acest detaliu cu un pasaj din capitolul Memorie și prestigiu. “Trebuie să te afli în culise ca să asculți murmurul unei săli luminate, febrile și încărcate de emoție, care se pregătește pentru exeriența ce urmează. Lumina va aluneca peste el…în timp ce noaptea va acoperi sala. Dar, înainte de asta, strălucirea candelabrelor îi este destinată lui. Publicului exaltat!” Mi-am amintit și de transmisia de la începutul lui 2021 a Concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, un concert ce s-a desfășurat anul acesta, ionescian, cu sala goală, dar și cu un Mesaj final încărcat de miez venit din partea dirijorului Ricardo Mutti. Și mi-am dat seama câtă dreptate are George Banu atunci când scrie: “Când domnește confuzia, teatrul trebuie să ne liniștească, iar candelabrul să devină farul din noaptea noastră sau focurile rătăcitoare, ce licăresc nu în adâncul al pădurilor, ci în inima orașului”.

Candelabrul, farul, și-a redezvăluit, și-a întărit parcă în aceste luni valoarea proustiană pe care o invocă în carte George Banu. La vremea scrierii, el i-a reamintit autorului cărții de Ivanov, spectacolul marelui regizor ceh Otomar Krejča, acolo unde „un candelabru care se găsea suspendat deasupra scenei, în timp ce un gard rural delimita întinderea câmpiei ruse”. Sau Pescărușul montat la Théâtre de la Ville de Lucian Pintilie. Ori Livada de vișini pusă în scenă de același regizor la București în anii 60 ai veacuui trecut, acolo unde mai întâi„în ciuda nopții albe un candelabru domnește peste casă și o aureolează cu o bucurie luminoasă” pentru ca, mai încolo, să nu mai existe sclipiri și nici iluzii, ci „doar cristale terne atârnând de tavan, precum podoabele unei lumi apuse ”. Lor li se alătură Slugă la doi stăpâni a lui Giorgio Strehler și reprezentația în cursul căreia s-a produs accidentul ce a determinat înlocuirea temporară și apoi conviețuirea definitivă dintre candelabru și sfeșnice sau transferul candelabrului pe scenă și ridicarea lui la rang de protagonist (în Tartuffe, pus în scenă de David Doiashvili, sau într-un alt Tartuffe, cel regizat de Peter Stein…Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro