G7, Summitul sperantelor moderate. Mai pot puterile democratice ale lumii sa se opuna perspectivei dezordinii globale?

În ultraluxosul castel Elmau din sudul Germaniei, cuibărit în splendoarea peisajului din munţii bavarezi Wetterstein, cele mai mari şapte puteri democratice din Uniunea Europeană, America de Nord şi Asia discută în aceste zile viitorul lumii.

Temele abordate de liderii celor mai puternice democraţii vizează probleme pe termen scurt (precum prelungirea sancţiunilor împotriva Rusiei, care expiră la sfârşitul lui iulie), mediu (întărirea capacităţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de a lupta eficient împotriva unor epidemii, cum este cea de Ebola) şi lung („decarbonizarea economiei globale până la sfârşitul secolului în curs”, promisiune care se anunţă drept un nou balon de oxigen pentru activiştii de mediu şi promotorii energiilor alternative din întreaga lume). Este profilul clasic al unei agende G7, care combină de regulă probleme politice imediate, strategii economice pe termen mediu şi politici publice globale cu impact pe termen foarte lung, pentru care marile puteri ale lumii simt responsabilitatea de a se implica.

În vechiul format G7, practic cel de dinaintea excluderii Rusiei în 2014, patru „grei” europeni (Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia), doi nord-americani (Statele Unite şi Canada) şi unul asiatic (Japonia) încearcă să se pună de acord asupra câtorva chestiuni spinoase de pe agenda strategică, politică şi economică actuală.

Ca întotdeauna la aceste reuniuni, dincolo de suculenţa dezbaterilor, de mediatizarea intensă şi de interesul public provocat de prezenţa la aceeaşi masă a şefilor de stat şi de guvern care (încă mai) scriu regulile jocului în lume, ceea ce va conta începând de mâine, să zicem, va fi tocmai efectivitatea acordurilor şi soluţiilor convenite şi şansele implementării ulterioare a acestora. Nu trebuie uitat nici faptul că formatul G7 nu este unul instituţionalizat, nu emite reglementări cu caracter formal (nici nu ar avea cum, neavând mijloace de constrângere) şi, din acest motiv, acordurile convenite rămân în esenţă orientative, simbolice, informale, eventual de natură să inspire decizii şi politici ulterioare ale guvernelor şi organismelor internaţionale. Inclusiv din această perspectivă, speranţele pentru rezultate concrete, în urma unor asemenea discuţii relaxate, ar trebui să fie cel mult moderate.

Vulnerabilitatea principală a acestor Summit-uri este tocmai lipsa lor de consecinţe pe termen mediu şi lung, perisabilitatea celor discutate, dată de schimbarea guvernelor naţionale, de fluiditatea contextelor şi de dinamica viziunilor liderilor. Spus franc, destul de puţin din ceea ce se discută la asemenea G-uri (fie ele în format 7, 8 sau 20) se şi întâmplă în realitate, cu excepţia poate a deciziilor care ţintesc probleme pe termen scurt. De exemplu, cine mai ştie că Summitul G8 de la Muskoka/Toronto, din iunie 2010, lansase teza reducerii cu 50% a datoriilor publice în următorii zece ani? Fireşte, „acordul” era nerealist din capul locului iar datoriile publice, inclusiv cea a Statelor Unite, au continuat să crească, de la un an la altul. Mesajul transmis pieţelor a fost însă bun, la momentul respectiv. Schimbarea relativ rapidă a agendelor şi abordărilor nu înseamnă că aceste reuniuni nu îşi au importanţa lor, ca semnal politic la nivel global.

Rezilienţa sistemelor financiare, economice şi de securitate consacrate, care compun ordinea globală de inspiraţie occidentală pare să slăbească treptat, sub povara unor provocări externe şi interne tot mai agresive şi mai profunde. Şi nu e doar Rusia cea care provoacă în prezent ordinea europeană de securitate, descrisă de dreptul internaţional. Sunt şi alţi factori de destabilizare a sistemelor globale şi regionale, care acţionează în felurite moduri, legitim sau ilegitim, paşnic sau violent, inducând tensiuni şi crize, pe diferite coordonate. Lumea se schimbă.

Deja menţionata asertivitate a Rusiei în Estul Europei, falimentul Greciei, expansiunea Statului Islamic şi eşuarea unor state arabe (Irak, Siria, Yemen, Libia), tensiunile în creştere din mările Asiei, războiul din Yemen, abuzurile terifiante ale Boko Haram în Nigeria, epidemiile din Africa de Vest şi, recent, Asia (Coreea de Sud), creşterea emisiilor de carbon la nivel global, topirea calotei glaciare arctice, îmbătrânirea accelerată a populaţiei în ţările dezvoltate şi consecinţele financiar-sociale pe termen lung, imigraţia din vecinătatea sudică spre Uniunea Europeană etc. sunt doar câteva din aceste mari probleme ale momentului. Fireşte, doar o mică parte a lor pot fi abordate în cursul unei reuniuni de două zile. Dacă în privinţa prelungirii sancţiunilor la care este supusă Rusia, în urma anexării Crimeei şi a întreţinerii cu armament şi trupe speciale a războiului secesionist din estul Ucrainei, liderii Obama şi Merkel au căzut deja de acord, în preziua Summitului, celelalte angajamente, precum atragerea unei finanţări totale combinate, din surse publice şi private, de 100 de miliarde de dolari în următorii ani pentru reducerea cu 70% (!) a emisiilor de carbon până la sfârşitul secolului XXI (faţă de nivelul-reper din 2010), prezintă desigur o serioasă doză de incertitudine. Eliminarea combustibililor fosili este genul de temă perfectă pentru dezbateri şi mese rotunde relaxate, de la care lumea pleacă urcându-se în maşini confortabile şi sperând la o nouă ieftinire a petrolului. Nu sunt specialist în politici energetice, dar o logică relativ simplă spune că menţinerea unor preţuri joase la hidrocarburi (din varii motive, inclusiv descoperirea de noi resurse) va face foarte puţin probabilă creşterea atractivităţii şi profitabilităţii tehnologiilor pe bază de energii alternative, cel puţin la orizontul generaţiei noastre.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro