"Germany First". Paradoxal, ce ar insemna un guvern Merkel IV fragil?

Puncte cheie:

• Când Donald Trump și-a anunțat, în discursul inaugural, Doctrina care-i poartă numele, sub semnul unui teribil de populist slogan America First, am înțeles imediat că, pentru puterea americană asupra lumii și pentru ordinea liberală globală, se pregătește exact contrariul, adică un declin al influenței și autorității politice și morale cu care Statele Unite își inspirau aliații și partenerii după 1945, o întoarcere a Americii cu fața spre interior, spre propriile probleme, o dezangajare parțială din Europa și o răcire a relațiilor politice transatlantice, o încurajare indirectă a rivalilor mai mari sau mai mici ai Americii de a o sfida (astăzi le vedem pe toate ca realități ale acestei doctrine cu substrat izolaționist);
• Pe Angela Merkel nu am auzit-o niciodată până acum spunând Germania înainte de orice, nu pentru că nu și-ar iubi țara, ci, evident, pentru că întreaga cultură politică postbelică a Germaniei a fost corectă și atentă să nu reia, sub o formă sau alta, formula Deutschland über alles, compromisă de naziști pentru totdeauna, deși probabil puțini știu că versurile imnului, scrise de von Fallersleben în 1841, nu aveau nimic de a face nici cu războiul, nici cu ocuparea altor țări, ci cu unificarea statelor și națiunii germane divizate, fiind, ca și Deșteaptă-te române, de exemplu, o expresie a romantismului și spiritului național de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă vreodată vom auzi un astfel de discurs în Bundestag, de tipul Germany First, la cel mai înalt nivel al guvernului de la Berlin, să știm că, de fapt, acesta ar fi un semn de slăbiciune și de destructurare a ordinii europene, nu de putere, stabilitate și optimism;
• Acum, odată confirmate previziunile privind victoria clară a CDU/CSU în alegerile generale, se pune problema formării coaliției de guvernare, o chestiune esențială atât pentru modul în care va arăta politica Germaniei în următorii patru ani, cât și pentru forța sau direcția pe care se va derula (sau nu) mult așteptata reformă a Uniunii Europene, respectiv pentru definirea abordării generale cu care Berlinul se va raporta politic la flancul estic al Uniunii și, în particular, la România;
• Toate acestea vor depinde în mare măsură de autoritatea politică internă a cancelarului și de susținerea pe care Angela Merkel o va avea în primul rând în Parlamentul Germaniei, de deciziile pe care va trebui să le adopte pe plan intern pentru a putea menține coaliția unită și pentru a conduce țara, și abia apoi de considerentele legate de necesara reformă a instituțiilor și politicilor europene;
• Primele trei guverne Merkel au fost puternice și stabile (2005-2009 cu social-democrații, 2009-2013 cu liberalii și 2013-2017 din nou cu social-democrații), cu o susținere parlamentară oscilând între 54-70% și fără mari dezacorduri strategice, politice și ideologice între creștin-democrați și partenerii lor de guvernare, ceea ce a ajutat Germania să treacă cu bine peste crizele care au zdruncinat Europa iar pe Angela Merkel să se impună, în opinia majorității, ca garant al democrației liberale, stabilității și prosperității, atât în Germania cât și în Uniunea Europeană;
• Pentru prima dată după unificarea Germaniei, a apărut posibilitatea ca guvernul de la Berlin să nu se sprijine pe o majoritate solidă și funcțională, practic niciuna din cele două variante ale Angelei Merkel din prezent (revenirea liberalilor –FDP- în coaliția de guvernare sau refacerea Marii Coaliții cu social-democrații) nefiind în măsură să dea garanții că Guvernul Merkel IV va fi puternic și stabil pe toată durata mandatului;
• Dacă merge cu liberalii, Angela Merkel va avea nevoie și de Verzi, aceștia din urmă (în eventualitatea că vor accepta să intre la guvernare) putându-se dovedi un partener mic dar dificil, nu numai fiindcă sunt, în esență, un partid de stânga, uneori mai la stânga decât social-democrații, dar și pentru că ideile lor radicale din politicile industriale ar putea intra curând în conflict cu interesele marilor companii germane, generând crize interne care s-ar putea solda cu ieșirea de la guvernare a Verzilor în timpul mandatului și cu apariția unui guvern minoritar;
• Dacă merge cu social-democrații, este de presupus că noua conducere a SPD (plecarea lui Martin Schulz este inevitabilă) va dori să se afirme printr-o relansare spectaculoasă a partidului, ceea ce presupune întărirea identității de stânga și o agendă care să se deosebească substanțial de cea a CDU, făcând astfel coabitarea extrem de dificilă pentru ambele formațiuni;
• Un guvern instabil la Berlin ar însemna ca Uniunea Europeană să piardă unul din motoarele tandemului franco-german, ar însemna un cancelar care privește mai mult spre interior și spre politica Germaniei, spre interesele germanilor, preocupându-se de negocieri continue în cadrul coaliției și neglijând aspectele europene sau, mai grav, începând să promoveze politici protecționiste, evident din rațiuni politice interne, caz în care reforma Uniunii Europene ar fi compromisă. Pentru a da doar un exemplu, un eventual alt caz precum al Greciei, pe fondul unui guvern fragil Merkel IV, s-ar finaliza cu falimentul cert al statului respectiv, nemaiexistând voința politică de a (re)împrumuta, de a (re)eșalona, de a reduce datoria și a salva, a câta oară?, pe banii contribuabililor germani, o economie care merge în pierdere;
• Dacă adunăm AfD și Die Linke, înțelegem că aproape 23-24% din electoratul german a votat pentru partide radicale, de extremă-dreapta și de extremă-stânga, ceea ce înseamnă acumularea unei mase importante de nemulțumiți față de Sistemul politic și economic în care evoluează Germania. Guvernarea va trebui să țină cont și de acești alegători;
• O eventuală fragilitate a Guvernului Merkel IV ar fi o mare amenințare pentru Uniunea Europeană și, în particular, pentru România, dând speranțe naționaliștilor și euroscepticilor de peste tot sau, de la caz la caz, partidelor din Europa Centrală care vor să slăbească statul de drept (în Polonia, Ungaria, România etc.), generând totodată ideea că aceștia din urmă au, în sfârșit, mână liberă să facă ce vor și să se îndepărteze de valorile europene consacrate, atâta vreme cât nu mai are cine să-i “țină în frâu”. Dezinteresul european al Germaniei și întoarcerea la protecționism ar putea îngropa definitiv Uniunea Europeană, lăsând țări precum România suspendate într-o zonă gri, din care mai fac parte, vedem cu ce rezultate, vecinele noastre Serbia, Ucraina și Republica Moldova.

*

Avem așadar rezultatele. Cu excepția lui Martin Schulz și a SPD, toată lumea este (relativ) mulțumită cu ceea ce a obținut, de la extrema stângă la extrema dreaptă.

Nicio surpriză majoră față de ce era deja previzibil de câteva luni. Tabloul final arată totuși unele nuanțe și tendințe interesante, care ne spun mai multe lucruri despre cum s-ar putea contura politica Germaniei și a Uniunii Europene în legislatura care urmează. Partidele tradiționale sunt în scădere (de la un total de peste 67% în 2013, creștin-democrații și social-democrații au ajuns să reprezinte împreună doar 53% din societatea germană), la fel ca în Franța, Austria și Olanda în ultimele luni.

Tot la fel ca în aceste trei țări vest-europene, în care au avut loc recent alegeri prezidențiale sau parlamentare (Le Pen, Hofer, Wilders), extrema-dreaptă are șansa să devină principala forță a opoziției -dacă se reface Marea Coaliție de guvernare din ultimii patru ani- ceea ce nu s-a mai întâmplat în Germania din 1932. Este motivul pentru care cred că SPD ar trebui să fac un gest înțelept și să-și asume rolul de lider al opoziției, din care are posibilitatea să se refacă, să crească și mai ales să umbrească AfD (Alternativa pentru Germania), pentru a nu ne trezi cu un cutremur devastator la alegerile de peste patru ani.

Angela Merkel și CDU/CSU au obținut un scor bun (circa 33%, media exit-pollurilor), dar nu entuziasmant pentru perspectivele noii coaliții (deși, ca să fim realiști, este a patra victorie consecutivă în alegerile generale, adică o performanță uriașă!), ce-i drept cu aproape opt-nouă puncte procentuale mai puțin decât cu patru ani în urmă. Scăderea creștin-democraților față de 2013 este însă una moderată iar pentru un cancelar care conduce de 12 ani cea mai mare putere politică și economică a Europei și care a trecut prin atâtea crize, rezultatul este fără îndoială un succes istoric. Social-democrații sunt, în schimb, la pământ, cu cel mai mic scor al lor din istoria postbelică a Germaniei (20-21%), iar SPD trebuie să intre urgent în “revizie generală”.

Încă patru partide vor completa Bundestagul, așa cum ne-am așteptat. AfD (Alternativa pentru Germania), considerat de extremă-dreapta, un partid naționalist, anti-imigrație și care se opune continuării integrării europene, intră pentru prima dată în legislativul german, devenind a treia forță politică a țării, cu 13-14%. Rezultatul înseamnă mai mult decât un scor neglijabil pentru democrația germană, dar, față de previziunile din 2015, când se atingea vârful crizei migranților, estecategoric mai puțin decât au sperat cei mai virulenți critici ai Angelei Merkel din societatea germană. Este însă o premieră pentru AfD, este un succes dar și un semi-eșec în același timp, depinde cum privim lucrurile. Dacă SPD intră la guvernare, AfD ar putea deveni liderul opoziției din Bundestag, ceea ce ar fi un semnal tare prost pentru perspectivele democrației germane și ale Uniunii Europene.

Liberalii (FDP) și revenirea lor cu 10,5% în Parlament sunt vestea bună a acestor alegeri, fiindcă este posibil ca cele circa 70 de mandate pe care spun exit-pollurile că le vor obține să ajute la formarea noii coaliții de centru.

Die Linke, stânga radicală, moștenitoarea comuniștilor est-germani de dinainte de 1990, a obținut un rezultat foarte bun (circa 9%) pentru condiția lor de partid neglijat de mass-media. Ca și în Franța, succesul stângii radicale se datorează declinului partidului de centru-stânga tradițional (în Franța Partidul Socialist, în Germania SPD) și reflexului contestatar al electoratului de stânga, care dorește instinctiv să dea o replică dură Sistemului, de aceeași intensitate ca cea pe care o dă extrema-dreaptă.

Așa cum Mélenchon este reflexul în oglindă, aproape simteric cu platforma lui Marine Le Pen, al segmentului de stânga al societății franceze, Die Linke este răspunsul stângii germane radicalizate, în oglindă cu AfD. Tonurile în politica europeană devin din ce în ce mai tari iar apele par că au început să se separe. Dar despre noua axă a politicii în democrațiile occidentale, centrism vs. extremism (altfel spus, liberalism vs. populism iliberal), care înlocuiește vechea axă ideologică stânga-dreapta și lasă pe dinafară partidele tradiționale și candidații de centru-dreapta și de centru-stânga, am mai scris. Merkel însăși a înțeles această tendință și a ocupat, de fapt, zona de centru a politicii germane.

În fine, Verzii obțin și ei intrarea în Bundestag, cu un scor de asemenea bun pentru un partid mic (8,9%), bazându-se pe un electorat dedicat cauzei mediului, format în general din tineri de stânga, cu niveluri educaționale peste medie dar cu poziționări sociale și profesionale aflate încă la periferia sistemului instituțional ori cu venituri provenind din alte surse decât salariile (artiști, liber profesioniști, activiști din zona societății civile etc.). În mod particular pentru electoratul “verde” din Germania, o parte semnificativă o constituie alegătorii de origine turcă, având în vedere că liderul și candidatul Die Grünen la funcția de cancelar, Cem Őzdemir, este de etnie turcă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro