Guvern european sau dezintegrare: lecţia Ciprului

În caz că cineva mai avea dubii, Ciprul ne dezvăluie încă o dată dilema cinică a Europei de astăzi: renunţarea la suveranitatea naţională a politicilor economice sau inevitabila dezintegrare, caz în care fiecare ţară va merge pe drumul său şi va consuma exact atât cât poate produce. După cum arată astăzi lucrurile, a doua variantă devine pe zi ce trece tot mai plauzibilă.

Austeritatea se întoarce în forţă într-o Europă obosită, blocată „pe minus”. Economiile centrale s-au săturat să plătească pentru cele periferice, neperformante. Solidaritatea europeană sună bine ca principiu, dar fără o guvernare comună va rămâne doar o vorbă în vânt. Diferenţele actuale de competitivitate, de efort creativ şi de performanţe ale economiilor europene sunt mult prea mari pentru a mai permite statelor membre să rămână „împreună dar suverane”. A fost desigur o iluzie istorică: nu poţi fi decât ori împreună cu alţii dar asumând politici comune până la ultima consecinţă (nu pe jumătate sau pe sfert), ori suveran pe banii tăi. Nimeni nu e obligat în fond să-ţi deconteze facturile şi să-ţi plătească falimentul dacă nu a asumat şi nu a fost parte a deciziilor pe care le-ai luat în trecut, asta spune în esenţă Germania. Din informaţiile preliminare apărute în media europene, se pare că două bănci mari ale Ciprului sunt practic în faliment şi au nevoie urgentă de o refinanţare de 10 miliarde de euro. Wolfgang Schäuble, ministrul de finanţe al Germaniei: „Când îţi depui banii la bancă într-o ţară în care plăteşti un impozit mai mic decât la tine acasă, îţi asumi un risc …Banca Centrală Europeană a clarificat că fără un program serios de reforme ajutorul bancar nu mai poate continua. Nu mai redeschidem chestiunea băncilor. Cineva trebuie să le spună asta ciprioţilor.” Pe de altă parte, vor spune ciprioţii, dacă pentru greci şi spanioli s-a putut, pentru noi de ce nu se mai poate? Tocmai la noi s-au terminat banii şi răbdareanemţilor? Suntem atât de mici şi tocmai de noi vă împiedicaţi? Some change? Ghinionul Ciprului (şi al ruşilor, grecilor sau englezilor cu banii depuşi în micul paradis fiscal din Mediterană) este că de data asta Germania este cu doar şase luni înainte de alegeri: ar trebui deci să-l creadă pe Schäuble că vorbeşte serios iar Merkel nu le poate spune alegătorilor germani că trebuie să mai plătească şi pentru falimentul băncilor cipriote. E cel mai prost moment posibil. S-ar putea ca votanţii să fie de altă părere iar salvarea Ciprului este cu certitudine o miză mai mică decât cancelaria guvernului de la Berlin. Optimiştilor momentului, susţinătorilor „neamestecului în treburile interne” ale statelor suverane şi adversarilor austerităţii de pretutindeni le dau dreptate şi totodată o veste bună: dacă nemţii antipatici nu mai vor să plătească distracţia din Sudul vesel şi însorit iar englezii ipocriţi fac referendum pentru ieşirea din UE, neacceptând „uniunea fiscală şi bancară” (evident din aceleaşi motive de decont colectiv), poate plătim noi şi bulgarii pentru falimentul bancar din Cipru şi salvăm astfel Europa. Sau poate ne vedem fiecare de treburile noastre, naţionali şi suverani („neatârnaţi”, cum se spunea odată) şi începem în sfârşit operaţiunea de dezintegrare? Ciclurile istoriei. Europa cu două viteze (sau mai multe) este probabil inevitabilă.

În anii din urmă, de la Atena la Lisabona şi de la Dublin la Nicosia europenii s-au încăpăţânat să creadă că pot culege din meniul european doar cireaşa de pe tort, că pot alege câte taxe şi impozite vor să plătească, dacă să-şi declare sau nu piscina din curte sau s-o acopere cu gazon când trece fiscul cu elicopterul pe deasupra cartierelor de vile, câte zile de sărbătoare şi câţi sfinţi vor să prăznuiască, pe câţi măslini să ceară subvenţie europeană, cum să se pensioneze la 60 de ani cu 3000 de Euro pe lună (cu cât circ a ridicat Franţa pe vremea lui Sarkozi vârsta de pensionare la… 62 de ani, cu sindicatele în stradă, pentru a ajunge acum la enormitatea socialistului Hollande de a propune impozitarea cu 75% a averilor mari) şi multe, multe alte beneficii sociale fără acoperire economică, altminteri cât de se poate de generoase şi de nerefuzat. În general exagerările într-o direcţie sunt contrabalansate mai devreme sau mai târziu de exagerări în direcţia opusă, istoria ne-o arată limpede.

Nu e de mirare acum că rata şomajului în unele ţări sudice (Spania, Grecia, Portugalia, nici Italia nu-i prea departe) a ajuns la un incredibil 26-27%. Ce păcat, exact acolo unde e mai frumos şi e mai mult soare, acolo nu mai e de lucru?! Dar dacă salariile, beneficiile sociale sau puterea de cumpărare vor scădea cu 25-30%, nu dintr-o dată ci treptat, în următorii zece ani, ce vor face europenii? Revoluţie, război civil, vot pentru partide extremiste sau pur şi simplu bagajele pentru America de Nord sau de Sud, pentru Australia sau Noua Zeelandă? Sunt mii de europeni care fac deja acest lucru în fiecare lună, din Anglia sau Irlanda până în Spania sau Grecia. Nici în Canada, de pildă, nu este neapărat mai uşor de început o viaţă nouă, dar cel puţin regulile sunt clare şi puternice, totul este previzibil, societatea este stabilă, şomajul undeva la 8-8,5% (rezonabil), ştii că ai concediu 15 zile pe an (la 4 săptămâni de concediu se ajunge abia după zeci de ani de muncă), ştii că o să ai atâta pensie câţi bani pui deoparte într-o viaţă (şi de obicei poţi, dacă te ţii de treabă) la bancă sau în alte investiţii (plus contribuţia individualizată la fonduri private, dacă vrei), ştii că până nu ai asigurarea de sănătate de cetăţean sau rezident permanent o noapte de „cazare” la spital te poate costa 2000-3000 de dolari (fără alte servicii şi tratamente, care pot ridica la peste 150.000 de dolari factura unei nedorite intervenţii chirurgicale urmate de spitalizare), ştii că dacă într-o zi nu mai poţi plăti rata la bancă îţi pierzi casa, în fine, ştii că nimeni nu-ţi dă nimic gratis şi nici n-ai unde să te plângi când ai fost dat afară. Nu vine televiziunea. E o lume mai simplă, mai eficientă şi fără atâtea mofturi sociale. Dar nici nu te trezeşti peste noapte cu o taxă de 9,9% pe depozitele bancare de peste 100.000 sau de 6,7% pe cele mai mici (?!). „Lumea nouă” este un sistem logic, funcţional, competitiv, care îţi oferă oportunităţi dar nu îţi bagă în sac. Nu vinde iluzii dar nici nu te trădează. Cum a ajuns oare Europa să ia asemenea decizii groteşti de confiscare a banilor din bănci, după şase decenii de succese în integrare? Cât de mare trebuie să fie „gaura” reală care trebuie acoperită dacă se ajunge la astfel de măsuri nefireşti? Greşelile sunt desigur mult în urmă, în perioadele de falsă creştere şi expansiune, când totul era posibil şi îngăduit, când Irlanda sau Grecia erau exemplele pozitive ale integrării europene, când era „de unde”.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro