Hitler si filozofia
Liderilor totalitari le plăcea să se considere intelectuali. Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao – toți doreau să fie văzuți și elogiați ca filozofi. Convinși că aveau misiunea de a purifica umanitatea de „dușmanii poporului” și să creeze paradisul terestru (definit drept societate fără clase sau ca o comunitate rasială perfect omogenă), ei au încercat sa construiască justificări ideologice pentru crime în masă. Spre deosebire de dictatorii tradiționali, liderii totalitari au urmărit scopuri utopice și au căutat să transforme nu doar ordinea politică, dar și pe cea a minții umane. Un personaj autodidact, căruia îi lipsea orice fel de pregătire intelectuală sistematică, Adolf Hitler a interiorizat principale sale idei prin intermediul influenței unor persoane cu același orizont de cunoaștere, vulgarizatori resentimentari, care au pervertit tradiția filozofică germană. Scris alert, deseori captivant în pofida unui exces al anecdoticului, volumul Hitler’s Philosophers de Yvonne Sherratt este o contribuție importantă la înțelegerea atât a viziunii îmbibată de ură a lui Hitler asupra lumii cât și a principalelor surse care au inspirat încercarea sa de a deveni „Führer-ul-filozof”.
Nu există nicio certitudine documentară care să ateste dacă Hitler a studiat vreodată lucrările metafizice ale unor gânditori precum Kant, Hegel, Fichte sau Nietzsche. Cel mai probabil și-a format propria sa viziune asupra acestor filozofi marcanți pe baza unor surse secundare. Este posibil să fi citit diatribele antisemite ale lui Richard Wagner sau meditațiile straniu incoerente ale ginerelui lui Wagner, Houston Stewart Chamberlain. După lovitura de stat eșuată din 1923, a folosit timpul petrecut în închisoare pentru a reflecta asupra ideilor acestora, dar nu există în producția sa literară nici o urmă de influență directă, neechivocă. Yvonne Sherratt accentuează temele antisemite în tradiția filozofică germană, dar, încă odată, acestea din urmă erau destul de frecvent întâlnite în mediile culturale și politice ale Europei secolului nouăsprezece. De fapt, chiar și Karl Marx (pe care Hitler îl disprețuia dar pretindea că l-ar fi citit) demonstra un nivel destul de înalt de vitriol antisemit în scrierile sale de tinerețe. Mai mult decât atât, așa cum Brigitte Hamann a arătat în cartea sa despre universul vienez frecventat de Hitler (Hitler’s Vienna: A Dictator’s Apprenticeship, Oxford University Press, 1999), când acesta era un tânăr dezrădăcinat și pauper, el a interiorizat majoritatea ideilor care apoi au devenit marotele lui de o viață pornind de literatura rasistă oarecum periferică în capitala Austro-Ungariei. Cu alte cuvinte, nu avea nevoie de contribuțiile sofisticate ale lui Kant și Fichte pentru a începe să urască evreii pe care îi vedea drept încarnarea a tuturor lucrurile pe care le detesta.
Sherratt și-a structurat cartea în două secțiuni: prima se ocupă de Hitler, de „aghiotantul său filozofic”, Alfred Rosenberg, un lunatic mistic și un înverșunat rasist și de o serie de personaje principale naziste sau filozofi pro-naziști. Este cea mai bună parte a cărții și ar fi trebuit să fie singura componentă a volumului. În timp ce profesori de filozofie Alfred Baeumler și Ernst Krieck au fost fanfaroni mediocri atrași de național-socialism datorită propriilor convingeri rasiste, alții au fost personaje marcante care au mers în această direcție cel mai probabil din motive de oportunism și mai puțin din fanatism. Cele mai importante două cazuri care au fost larg discutate în ultimele două decenii sunt: filozoful politic Carl Schmitt, care a devenit principalul constituționalist al celui de-al Treilea Reich, și Martin Heidegger, considerat drept cel mai apreciat și influent filozof al Germaniei de la Hegel încoace. Întrebarea, la care Sherratt răspunde doar tangențial, este care au fost cauzele profunde ale convertirii lui Schmitt și Heidegger la nazism și care a fost impactul pe termen lung al metamorfozei lor ideologice asupra propriilor scrieri.
Mai mult decât atât, orice am crede noi despre refuzul lui Heidegger de a-și asuma consecințele morale ale logodnei sale său cu național-socialismul, este nedrept să fie prezentat drept „Supraomul lui Hitler”. Fără îndoială, el s-a purtat oribil cu fostul său mentor și prieten apropiat, Edmund Husserl, rupând orice relații cu acesta imediat ce naziștii au eliminat profesorii evrei din comunitatea academică. A ținut un discurs rectoral abject în 1933 la Freiburg. Într-un articol publicat în 1934, Heidegger a excelat într-un panegiric șocant care indubitabil i-a murdărit reputația de gânditor umanist: „Führer-ul, el și numai el, este realitatea, prezentul și viitorul, legea Germaniei”. Sherratt insistă asupra relațiilor ambivalente ale lui Heidegger cu studenții săi evrei, din care mulți vor fi surprinși de reverentele făcute de idolul lor filozofic în raport cu ideologia criminală a nazismului. Unii dintre ei, precum Herbert Marcuse, nu vor reuși niciodată să depășească această repulsie morală; alții, precum Hannah Arendt, vor evolua de la a-l considera pe Heidegger un monstru moral, imediat după război, la a-l ierta și chiar a-i promova scrierile în spațiul anglo-saxon.
Ar fi fost util pentru Sherratt dacă ar fi comparat pasiunea de oarecare scurtă durată pentru național-socialism a lui Heidegger cu atitudini similare la cealaltă extremă a spectrului ideologic, de exemplu orbirea stalinistă a lui Georg Lukacs și credința sa, niciodată dezmințită, în bolșevism ca filozofie a libertății. La fel de fascinant este și destinul ideilor lui Schmitt asupra legitimității și violenței. Daca la un moment dat ele au fost asociate revoluției naziste împotriva valorilor și instituțiilor liberale, tezele lui Schmitt au fost preluate în ultimii ani de reprezentanții extremei stângi post-marxiste. Habent sua fata libelli…
A doua secțiune a volumului este mai problematică: în primul rând, pentru că autorii discutați ar putea fi descriși drept victime ale lui Hitler și nu filozofii acestuia. Sherratt recunoaște acest lucru, dar titlul cărții induce în eroare. În al doilea rând, cititorul este expus unor bogate informații biografice (care nu sunt în fapt inedite) despre Walter Benjamin, Theodor W. Adorno și Hannah Arendt, dar mai puțin unei analize și interpretări a lucrărilor acestora. Nu sunt convins că idila dintre tânăra Hannah Arendt și Heidegger este atât de relevantă pentru un astfel de volum de arheologie intelectuală. Era Arendt o adeptă a lui Heidegger? Am îndoieli. Îi admira opera? Fără îndoială. S-a scris mult pe acest subiect și nu de multe ori cu bună credință. Arendt nu s-a implicat în dezvinovățirea lui Heidegger, dar a încercat să înțeleagă cecitatea morală (și lipsa de discernământ) a celui din urmă ca parte a ceea ce a numit furtunile ideologice ale secolului douăzeci.
INTERVIURILE HotNews.ro