Hot Club de Bucharest sau limba comuna a jazz-ului manouche

„Totul a pornit de la discul pe care un prieten mi l-a adus de Craciun, anul trecut” – acesta ar fi inceputul trupei Hot Club de Bucharest, cunoscuta datorita stilului abordat pentru prima oara in Romania, jazz manouche. Malin Cristache, leader-ul trupei, povesteste ca, doar cu un an in urma, a ascultat pentru prima oara gipsy jazz, celalalt nume al acestui stil. Ce a urmat? Invatarea chitarii manouche si infiintarea unei trupe in care se amesteca mai multe culturi.

„De acum un an, din momentul in care am ascultat prima oara gipsy jazz, mi-am cumparat chitara manouche, am invatat sa cant la ea si am infiintat aceasta trupa”, spune Malin. Cu ce seamana stilul manouche? „Django Reinhardt si Stephane Grapelli stau la baza acestui stil”, spune Malin.

Acum sunt patru: doi chitaristi – Malin Cristache si Jean Constantinesco, un acordeonist – Fernando Mihalache, iar la contrabas, Andreas Aron, insa „familia” urmeaza sa mai creasca…cu o vioara. „Stilul manouche se caracterizeaza si prin folosirea viorii, asa ca avem de gand sa ne imbogatim trupa destul de curand”, spune Cristache.

S-au adunat din mai multe colturi, dupa ce au cantat separat in tara si in strainatate: „Jean vine de la Strasbourg, iar eu si Fernando am revenit in tara iarna aceasta, dupa ce am cantat afara”, spune Cristache. S-au hotarat sa promoveze jazz-ul manouche deoarece in Europa se canta de aproape o suta de ani, in Franta este promovat printr-un festival anual, insa in Romania nu s-a auzit de acest gen.

Mansarda, ploaie si jazz

O atmosfera de cafenea frantuzeasca, unde toti te striga pe numele mic – acesta a fost aerul din mansarda clubului La Scena, unde a avut loc, luni seara, concertul Hot Club de Bucharest. In ciuda ploii de afara, aproape o suta de oameni s-au asezat, cuminti, pe bancutele din jurul scenei. Miros de lemn si un podium micut, apropiat de public. Aveam sa aflu mai tarziu ca acesta este unul dintre secretele jazzului manouche, care nu se poate simti cu adevarat decat cand esti aproape si la propriu, si la figurat, de cei care canta.

Stilul manouche ar putea fi interpretat drept o bucatica dintr-un limbaj universal: timp de doua ore, cat a durat concertul, piese precum „Minor Swing”, „Lulu Swing”, „Moscow Windows”, „Autumn Leaves” sau „Mack the knife” au tinut laolalta copii, cupluri in varsta si, mai ales, tineri. Figura carismatica a lui Fernando, cumintenia chitaristului Jean, zambetul multumit al lui Andreas si indicatiile lui Malin au reusit sa creeze un aer propriu trupei si un fel de comunicare fara cuvinte, atat intre membrii trupei, cat si intre ei si public.

Manouche ar mai putea fi un „ambasador” pentru relaxare, toleranta si luarea vietii ceva mai putin in serios. Cel putin asta se putea citi pe fetele celor din public atunci cand Fernando radea, rasucindu-si calcaiele pe podea, prins de ritmul acordeonului sau cand Andreas ciupea corzile contrabasului ca intr-un fel de transa.

„Un prieten mi-a adus, anul trecut, un disc cu jazz manouche, insistand sa-l ascult chiar atunci. Din acel moment, mi-am dat seama ca nu mai ascultasem ceva atat de complet”, spunea, la un moment dat, Malin, intuind parca atmosfera momentului in care, la sfarsitul concertului, din mansarda au iesit cocheti, tinandu-se de mana si razand din toata inima, un cuplu in varsta.

Urmareste „All of me” in stil manouche