Ierusalimul, unilateralismul lui Trump si adancirea clivajului euro-american

Puncte cheie:

• Valoarea ideilor rezidă în consecinţele acestora, ar spune adepţii pragmatismului, nu neapărat în temeiul lor raţional, istoric, cultural sau filozofic. Cu alte cuvinte, o idee (politică, economică sau de orice altă natură) e bună sau rea în funcţie de consecinţele concrete pe care le produce în viaţa oamenilor. Uneori, idei care păreau, pe hârtie, generoase şi corecte s-au terminat cu dezastre în istoria umanităţii;
• Consecinţele despre care vorbim, ca şi temeiul acțiunii, sunt de cele mai multe ori relative, depinzând de perspectiva din care se face lectura lor precum și de îndepărtarea în timp de momentul faptelor, care poate pune același lucru în lumini diferite, de la o epocă la alta. Din acest motiv, inclusiv recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, de către Statele Unite (Președintele Trump), va fi judecată global și definitiv abia peste câțiva ani, în funcție de consecințele ultime ale deciziei de acum câteva zile asupra situației din regiune și asupra procesului de pace, mergând de la impact puternic – negativ sau pozitiv – până la a nu avea, de fapt, nicio consecinţă practică;
• Deocamdată, la cald, acest anunţ a făcut mai mult rău decât bine, inclusiv Americii, complicând şi mai mult situaţia internaţională legată de conflictul din zonă, solidarizând „gratuit” statele din lumea islamică în jurul cauzei palestiniene (inclusiv aliaţii tradiţionali ai SUA în Orientul Mijlociu, precum Turcia, Arabia Saudită sau Egiptul), arătând încă o dată lumii întregi sfârşitul Occidentului în sistemul relaţiilor internaţionale, adâncirea clivajului euro-american şi mai ales retragerea Americii din ordinea liberală globală, esenţialmente multilaterală, pe care Washingtonul reuşise să o creeze încă din timpul Războiului Rece;
• Dacă acceptăm că, aşa cum se afirmă frecvent, conflictul palestiniano-israelian este „mama tuturor conflictelor”, km. 0 al războaielor şi tensiunilor identitare, atunci Ierusalimul este fără îndoială epicentrul rivalității istorice, aparent ireconciliabile, între israelieni şi palestinieni, este locul tragic al întâlnirii (sau separării definitive?) a marilor religii abrahamice/semitice ale lumii: iudaismul, creștinismul și Islamul, aceasta fiind și ordinea apariției lor. Un seism politic major centrat pe Ierusalim, urmat de spargerea status-quo-ului, al echilibrului fragil care începuse să acţioneze în favoarea „soluţiei celor două state”, larg acceptată de comunitatea internaţională, ar putea întoarce regiunea nu neapărat la război deschis inter-statal, cât la nelinişte societală, tulburări profunde şi dificultăţi sporite de a avansa pe calea negocierilor de pace între părţile aflate în conflict;
• Evident, nimeni nu poate spune că Ierusalimul, Orașul lui David, nu ar fi capitala Israelului, din toate punctele de vedere – istoric, cultural, religios, dar și politic și administrativ, ultimele două decurgând din recunoașterea de facto a realităților moderne ale Statului Israel. Trump are așadar dreptate, judecând non-politic și non-diplomatic. Da, Ierusalimul este de 3000 de ani capitala evreilor, iar la fel de adevărat este că multe s-au mai întâmplat în cetate de la David şi Solomon încoace. Dar Trump este Președintele Statelor Unite, nu un jurnalist de almanah care redactează o concluzie frustă și incompletă, după ce a citit 2-3 texte simple de istorie elementară. Responsabilitățile lui (se presupune că) sunt de cu totul altă natură decât de a informa marele public asupra unor secvenţe de adevăr, privite unilateral;
• Ceea ce nu spune Trump, dar nici nu neagă explicit, este că Ierusalimul este și capitala Palestinei, dacă ne referim la Ierusalimul de Est, Palestina fiind un stat recunoscut în 2015 de 136 de state membre ale ONU (inclusiv țări ale Uniunii Europene), având deocamdată statut de observator la Națiunile Unite;
• Să fim atenți la nuanțe: nici europenii nu au spus că Ierusalimul nu ar fi capitala de facto a Israelului, ci doar au criticat decizia lui Trump de a recunoaște acest lucru acum, în plin proces de implementare a “soluției cu două state”, și de a anunţa o viitoare (?) mutare a ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim. Marea Britanie, Germania, Franța, Italia, Suedia etc. s-au delimitat clar de decizia lui Trump, arătând că nu este conformă cu dreptul internațional (Ierusalimul nu a fost recunoscut niciodată, după Rezoluția/Planul ONU de Partiție teritorială a Palestinei post-mandat britanic, din 29 noiembrie 1947, ca aparținând Statului Israel, având la început un statut de zonă internațională, iar războaiele care au urmat, începând cu cel din 1948-1949, care a dus la ocuparea părții de Vest de către Israel și a părții de Est de către Iordania, și mai ales Războiul de Șase Zile din iunie 1967, în care Israelul a ocupat întregul Ierusalim, nefăcând decât să amplifice imaginea dramatică a unui oraș-simbol, asupra căruia Israelul modern a forțat practic impunerea controlului, fără să obțină însă vreodată recunoaștere de jure, într-un cadru multilateral;
• Veți fi totuși suprinși dacă voi spune că decizia lui Trump nu e atât de importantă pe plan local, dincolo de emoția și furia de moment a palestinienilor. Nici anunţul lui Trump, nici furia palestinienilor nu schimbă esențial realitatea de pe teren (nici ambasada SUA nu se va muta prea curând, ne asigură secretarul de stat Rex Tillerson), pe cât e de importantă pentru adâncirea clivajului euro-american și pentru dezangajarea Americii din formatele multilaterale, specifice ordinii liberale globale inspirată de Occident după 1945, pe care Washingtonul obișnuia să le folosească cu succes până nu demult, într-un sistem solid de alianțe, aproape consensual, al Vestului, având în prezent o tot mai pronunțată pornire spre unilateralism și trădând o desprindere treptată a administrației Trump de ordinea globală pe care America însăși a creat-o, după victoriile din Al Doilea Război Mondial şi din Războiul Rece;
• Acţionând unilateral şi ignorându-şi foştii aliaţi, Statele Unite pierd enorm din relevanţa cuvenită primei Mari Puteri a lumii, fiindcă dacă lucrurile nu se vor întâmpla aşa cum spune Trump iar majoritatea statelor (chiar a celor din UE şi NATO) nu îl vor urma şi nu îşi vor muta ambasadele la Ierusalim până la implementarea soluţiei de pace cu două state, atunci înseamnă că Preşedintele Americii nu mai inspiră alte ţări ci doar emite opinii personale, unilaterale, care nu au consecinţe în plan internaţional, cel puţin nu în sensul celor exprimate de Statele Unite;
• America lui Trump este tot mai departe de Uniunea Europeană iar acesta este, pentru noi (România), lucrul cel mai important și mai grav, care va continua să se adâncească și să se deterioreze în următorii ani ai mandatului lui Trump, împingându-ne, împotriva voinţei noastre, spre alegeri strategice imposibile.

*

Ierusalimul spune povestea tragică a condiţiei umane şi, în general, a umanităţii dezbinate, vorbind în toate limbile marilor religii abrahamice/semitice ale lumii. Ierusalimul are un mesaj fundamental de transmis pentru aproape trei sferturi din populaţia acestei planete, adică pentru creştini, pentru musulmani şi bineînţeles pentru evrei. Puţine sunt însă culturile lumii care nu găsesc nimic şi nu au nicio reflecţie istorică sau intelectuală legată de cetatea Ierusalimului.

Două temple distruse, de babilonieni şi de romani, zeci de cuceriri şi de asedii, biserica sfântului mormânt, moscheea Al Aqsa şi Domul Stâncii, Zidul Plângerii, urmele lui David şi Solomon, ale lui Isus şi profetului Mahomed înălţându-se spre cer din locuri sfinte care aproape că se ating, lungi dominaţii babiloniene, romane, persane, mameluce, cruciate, arabe, otomane (vreo 400 de ani) şi în final britanice, partiţia teritorială israeliano-palestiniană, zona internaţională şi seria războaielor începute în 1948, divizarea Vest-Est, ocuparea din 1967, pelerinajele şi nesfârşitele, complicatele negocieri de pace fac din Ierusalim „trofeul” tragic, niciodată stăpânit pe deplin, al multor generaţii de conducători politici, militari şi spirituali. Vis şi profeţie, credinţă, iubire şi ură, act fondator şi resurecţie, splendoare şi distrugere, viaţă şi moarte, mize sacre şi simbolism aduse până în politica secolului XXI, toate acestea definesc ceea ce este şi ceea ce nu poate fi niciodată Ierusalimul.

Şi, peste toate lucrurile acestea atât de complicate, apare Trump, elefantul în magazinul de porţelanuri al cetăţii sfinte. El ştie, desigur, cum stă treaba. A aflat că Ierusalimul este capitala Israelului, ceea ce nimănui nu i-ar fi trecut prin cap. Niciun preşedinte american, de la Truman la Reagan sau de la Kennedy la Bush nu ajunsese, se pare, prin lecturi aprofundate, la adevărul frust pe care l-a rostit Donald Trump săptămâna trecută. Este desigur avantajul de a fi, de formaţie, agent imobiliar, gândeşti repede şi acţionezi fulgerător, să nu ratezi ocazia, că piaţa e fluidă. A spus-o simplu, direct, în trei minute, „rezolvând” ceea ce nimeni nu putuse să rezolve, de atâta amar de timp.

Acum, după ce piatra a fost aruncată în apă, zeci şi sute de înţelepţi de pretutindeni, de la Washington la Bruxelles şi de la Paris la Ankara s-au aruncat să o scoată. Că „ambasada nu se va muta nici în 2018” (Tillerson), că „Preşedintele nu a vorbit de statutul final al Ierusalimului şi de delimitări teritoriale noi” (diplomaţii americani), că „SUA susţin în continuare soluţia de pace cu două state” (demnitari din administraţia Trump), că „trebuie să recunoaştem statutul teritorial de dinainte de 1967” (multe state europene dar şi Rusia), că „europenii sunt ipocriţi pentru că îl condamnă pe Trump dar nu rachetele trase împotriva Israelului din teritorii” (Netanyahu), că „Israelul este un stat terorist” (Erdogan) sau că „Israelul trebuie urgent să facă ceva pentru a rupe blocajul în care s-a intrat în procesul de pace” (Macron) ori că „UE nu îl va urma pe Trump” (Federica Mogherini).

Ruptura Uniunea Europeană-Statele Unite a devenit încă o dată (mai era nevoie?) evidentă pentru toată lumea. „Occidentul” nu mai există ca actor major în relaţiile internaţionale. Inclusiv aliaţii Statelor Unite, din Europa şi din Orientul Mijlociu, se dezic de acest mod de acţiune politică, de unilateralismul care nu duce nicăieri.

Paradoxal însă, anunţul lui Trump poate avea (şi) alte efecte decât cele pe care ne grăbim să le vedem cu toţii astăzi. Că este o greşeală diplomatică şi că a inflamat marea majoritate a capitalelor interesate de conflictul din Orientul Mijlociu, este limpede. Dar pentru localnici, situaţia de pe teren nu se schimbă prea mult. Mulţi palestinieni de rând, citaţi în media din Orientul Mijlociu, spun că nici mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim nu îi interesează şi nu îi afectează prea tare. S-ar putea ca, la o lectură mai atentă, să înţelegem că, de fapt, consecinţele în planul relaţiilor internaţionale şi al modului în care este receptată America lui Trump sunt mai importante decât consecinţele (impactul) asupra Israelului, Palestinei, Ierusalimului şi situaţiei de pace/război din regiune.

Statele Unite sunt marele perdant al anunţului lui Donald Trump. Câştigători nu prea există, nici Israelul nu va obţine mare lucru în plus faţă de ceea ce are acum. Cred că Trump a fost prost sfătuit, dacă cineva l-a sfătuit cu adevărat să facă acest lucru. A fost o capcană. Ideea era, probabil, că gestul american va inspira şi pe alţii, că va produce un curent favorabil în sensul celor exprimate de Trump, dar nu este cazul. Nu îl urmează nimeni. Marile Puteri nu îşi schimbă raportarea la conflictul palestiniano-israelian iar puterile regionale, de la Turcia la Egipt sau Arabia Saudită au întors imediat spatele noii poziţii americane. America se izolează (şi) pe această temă, pierzându-şi treptat pârghiile de intervenţie în politica internaţională şi credibilitatea de mediator, la care lucrase, de exemplu, Henry Kissinger ani la rând.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro