Impasul coalitiei pro-europene de la Chisinau. Inlocuirea PL cu PCRM ar schimba esential mesajul alegerilor

De la Chişinău nu ne vin deloc semnale politice bune. Perspectiva blocajului, spectrul trădării şi al eşecului fragilei triade PLDM-PDM-PL revin zilele acestea în discuţie, în pofida eforturilor vizibile ale liderilor PLDM şi PDM de a masca realităţi locale dezamăgitoare, prin tăceri suspecte, rău prevestitoare. Împărţirea „tortului puterii” este, se pare, un exerciţiu de onoare, respect pentru partener şi solidaritate prea greu pentru un sisteam politic insuficient acomodat cu ceea ce numim, în Europa, „cultura coaliţiei”, obligatorie dealtfel în ţările care dispun de sisteme electorale cu reprezentare proporţională. Şi aici, în România, suferim, ştim bine, de o anumită precaritate a exerciţiului alianţelor, parte importantă a culturii politice democratice şi pluraliste de tip vest-european, dar aceasta este o altă discuţie.

Abia proclamata, în seara de 30 noiembrie, coaliţie tripartită pro-europeană (vechea „Alianţă pentru Integrare Europeană”, autoarea, cu chiu, cu vai, a unor succese europene notabile ale Republicii Moldova în mandatul 2010-2014, chiar cu sincopa gravă din primăvara lui 2013), încă fără certificatul oficial de naştere parafat (respectiv, învestirea noului guvern) stă deja să moară, în incubatorul unor negocieri derizorii şi meschine, purtate de „părinţi” fondatori prea mici pentru o miză atât de mare.

Două praguri parlamentare trebuie avute în vedere aici: 51 de mandate (pentru învestirea guvernului, din totalul celor 101 ale legislativului) şi 61 pentru alegerea viitorului Preşedinte al ţării, în martie/aprilie 2016. Presupusa coaliţie pro-europeană are 55 de deputaţi, suficienţi pentru primul obiectiv, insuficienţi (deocamdată) pentru al doilea. Cele 21 mandate ale comuniştilor lui Voronin au redevenit brusc interesante pentru PLDM şi PDM, în ideea că împreună ar aduna, fără PL, 63 de voturi, suficiente pentru a controla, practic, totul. Dacă mai punem la socoteală şi originea politică a liderului PDM şi „moldovenismul” lor de sorginte comunist-reformată, pentru a nu mai aminti de socialiştii „deviaţionistului” Igor Dodon, ajungem la trista concluzie a unei majorităţi refăcute a marelui Partid Comunist în Parlamentul Republicii Moldova. Comuniştii de rit vechi, pro-ruşii şi cei reformaţi (pe stil european, afiliaţi la Internaţionala Socialistă şi PES) au, de fapt, o majoritate confortabilă de peste 60 de mandate în Parlamentul de la Chişinău, chiar dacă PCRM, PSRM şi PDM nu vor ajunge, din diferite motive, să oficializeze această majoritate.

Se joacă aşadar tare în aceste negocieri, în ideea că cel mai slab de înger va ceda până la urmă şi se va mulţumi cu praful de pe tobă, ştiindu-se însă de la început că cineva va rămâne, ca şi data trecută, „eroul fără glorie” al cauzei pro-europene. Să ghicim noi la cine s-au gândit? S-ar putea totuşi ca lucrurile să meargă diferit, de data aceasta, iar PL să devină, din marele perdant al calculelor de acum, marele câştigător de peste patru ani… Depinde dacă Ghimpu şi Chirtoacă se vor mulţumi cu puţin sau vor avea răbdarea de a aştepta, în opoziţie, momentul lor istoric, care încă nu a venit.

Tăcerea în care s-au scufundat liderii PLDM (23 de mandate de deputaţi) şi PD (19 mandate), contrastând cu dezamăgirea transparentă a lui Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă (PL, 13 mandate) readuc în memorie frustrările anilor trecuţi. Preşul tras de sub picioarele lui Mihai Ghimpu (singurul din cei trei şefi de partid care nu a obţinut poziţia negociată în 2010, cea de Preşedinte al Republicii), „rândul” său venind după ce ceilalţi doi parteneri s-au văzut cu sacii în căruţă, pare să fie experienţa determinantă pentru precauţia de acum a liberalilor, în relaţia cu tandemul dominant Filat-Lupu. Ce nu se rezolvă de la bun început, la momentul înţelegerii, rămâne veşnic nerezolvat, mai ales atunci când membrul cel mai mic al coaliţiei este cel „amânat”, iar scurgerea timpului nu face decât să agraveze frustrările şi să grăbească schisma. Scenariul e vechi.

Pe 29 sau 30 decembrie ar trebui să se reunească noul Parlament, depinde cum vor să numere zilele trecute de la scrutinul popular. Odată cu alegerea speakerului (Preşedintele Parlamentului), lucrurile devin clare, pentru că de regulă negocierea se face la pachet. Având în vedere că funcţia de premier va reveni, probabil, unuia din primele două partide pro-europene iar cea de preşedinte al Moldovei este încă „pielea ursului din pădure”, opinia mea este că acordarea funcţiei de Speaker Partidului Liberal ar fi un gest corect şi onorabil, care ar da semnalul că PL este respectat şi că rămâne în coaliţie.

Acum, se pare că Partidul Liberal refuză să mai joace rolul „frumoşilor naivi păcăliţi” şi doreşte să asume un rol mai clar, mai bine profilat şi mai puternic în noua formulă de guvernare, ceea ce nu e rău deloc. Numărul lor de mandate, 13, deşi mai mare cu unul faţă de cel din alegerile precedente, nu le permite însă decât statutul de „vioara a treia” (ca să nu sugerăm, citându-l chiar pe Ghimpu, a câta „spiţă” de la roată ar putea fi), şi mai ales nu le oferă oportunitatea unei poziţii de mare vizibilitate publică, respectiv Prim-Ministru, Preşedinte al republicii sau Speaker al parlamentului, din care să poată creşte politic în anii următori.

Decât aşa, par să spună liberalii, mai bine într-o opoziţie inteligent făcută, pro-occidentală (incluzând discursul pro-NATO) şi pro-românească, bucurându-se de sprijinul în creştere al tinerilor moldoveni educaţi în România şi al zecilor de mii de familii pe care aceştia le vor putea influenţa peste Prut în anii care vin, poziţie din care PL ar putea ataca scrutinul viitor cu şansele dublării procentajului actual! În schimb, o guvernare mediocră, fie ea şi auto-intitulată „pro-europeană”, cu atât mai mult apăsată de concesiile şi de funcţiile-cheie, chipurile neguvernamentale, oferite Partidului Comunist (zvonurile sugerează că ar fi vorba despre Serviciul de Informaţii şi Securitate, Curtea de Conturi, Comisia Naţională de Integritate etc.) ar putea fi rapid erodată în confruntarea cu vulnerabilităţile economico-sociale şi lipsa unei perspective europene clare a Republicii Moldova. Timpul joacă, aş spune, în favoarea unui discurs mai clar şi mai curajos, dus până la capăt, care să separe apele, de tipul celui promovat în prezent de Partidul Liberal.

Interesant şi neplăcut surprinzător este faptul că, dincolo de împărţirea funcţiilor, nu a răzbătut nicio idee despre programul de guvernare. A spune doar că eşti „pro-european” nu înseamnă nimic în planul guvernării concrete. Am vrea să ştim care este viziunea coaliţiei despre statul de drept şi combaterea corupţiei, despre modernizarea economiei, administraţiei publice şi infrastructurii, despre educaţia tinerilor şi problema identităţii, despre relaţia cu România, despre revizuirea Constituţiei, despre aderarea la NATO, despre relaţia cu Rusia, despre viitorul Transnistriei etc. Nimic, deci, până acum, despre toate acestea…

Nu spun neapărat, prin aceste remarci sceptice asupra impasului negocierilor de la Chişinău, că PL nu va face parte din noul guvern, declarat pro-european. Sperăm să se deblocheze negocierile, zilele acestea, până la convocarea Parlamentului. Spun însă că, dacă va fi exclus sau ofertat necorespunzător, ceea ce ar fi incorect din punct de vedere politic şi nedrept din punct de vedere moral, nu ar fi nicidecum sfârşitul acestui partid. Ar fi însă sfârşitul ideii (oricum, cam forţate) că alegerile din Republica Moldova au fost câştigate de pro-europeni.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro