Imposibila despărțire
Monica Lovinescu a murit pe 20 aprilie 2008
„Nu știm niciodată dacă nu ne vedem pentru ultima oară. La fiecare despărțire lucrează astfel credința într-o revedere mai înaltă.” Ernst Jünger vorbește așa în plin război mondial, când rata de probabilitate a despărțirilor definitive era maximă.
Așa am crezut și eu când, în 1984, la capătul a doi ani de bursă Humboldt petrecuți în Germania, m-am dus la Paris ca să mă despart de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca. Era vară și, în septembrie, urma să iau drumul spre România, încredințat fiind că, așa cum arătau lucrurile atunci, aceasta fusese ultima oară când mai putusem ieși din țară. Eram convins că, în urma mea, ușa se va închide ca în urma păsării care se-ntoarce în colivie riscând să nu mai iasă vreodată. Și, până în 1990, așa a și fost.
În cei doi ani ai sejurului occidental, făceam periodic câte un salt de la Heidelberg la Paris ca să-i văd pe cei doi. Mă simțeam de fiecare dată prins într-un cocon de iubire. Trăiam, toți trei, în paradisul reciprocității. M-au acceptat ca pe o rudă de sânge, ceea ce, pe un plan mai înalt, însemna „de spirit”. Niciodată nu avusesem șansa să iau în brațe fără nici o rezervă, și în plină maturitate a afectului, două ființe de care totul mă lega: valorile cardinale ale vieții, armonia judecăților, structura inteligenței, stilistica unei relații pigmentate cu umor și, mai presus de orice, teama care mă pândea la tot pasul de a nu-i dezamăgi și care, în prezența lor, mă înălța deasupra mea și mă făcea să-mi supraveghez „ținuta umană” pentru a rămâne demn de ei.
Ne uniserăm atât de tare, încât până și fragmentul de viață pe care-l trăiam împreună părea că se va absorbi într-un întreg, într-un „altundeva” mai înalt, un loc în care despărțirea nu mai exista. Orice lucru care, fie și o clipă, atinge perfecțiunea tinde ca, prin natura acesteia chiar, să încremenească în durata indefinită a lui „totdeauna”. Nimeni, omenește, nu m-a ridicat mai sus decât au făcut-o ei. În orice încleştare a vieții dintre bine şi rău îi purtam în mine. Când, în împrejurări grele, nu știam cum să mă port, îi convocam – deveniseră ghidul meu de viață infailibil – cu întrebarea „ce-ar face acum, în locul meu, Monica și Virgil?”. Sunt singurii în fața judecății cărora mi s-a părut firesc să stau.
Mă întreb adesea ce m-aș fi făcut fără ei. Pentru că noi nu ne putem înălța pe noi înșine, în sinea noastră, până acolo unde doar alții ne pot împinge și așeza – cu iubirea, prețuirea, discernământul sau puterea lor de a admira. În ce mă privește, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt cei care mi-au dat această privire încrezătoare asupră-mi. Și am simțit din plin „mecanismul afectiv” al acestei priviri împrumutate de la altul pentru a te putea privi în cele din urmă pe tine. Grație lor mi-am căpătat acel respect de sine de care orice om are nevoie pentru a putea trăi convenabil și demn. Mi s-a schimbat mersul, ca să zic așa, după ce i-am cunoscut. Am început să pășesc apăsat, nu doar să pipăi, precaut, terenul vieții cu pasul.
De aceea, gândul că urma să nu ne mai vedem niciodată ajunsese pentru noi de neconceput. Pentru mine, cât și pentru ei. Cu delicatețea lor nesfârșită, m-au întrebat, grijulii de a nu mă face să mă simt constrâns, dacă totuși n-aș vrea să rămân în Occident. Nu puteam. Chiar nu puteam. Oricât îmi erau de dragi, sufletul meu era făcut din plămada vulnerabilă a rușilor care preferau să-și petreacă restul vieții cu paznicii de la Lubianka (asta scria Zinoviev, aflat în exil la München, în Homo sovieticus) decât, expatriați, să moară nostalgic, măcinați de dorul de-acasă, „printre străini”. În ziua când ne-am luat rămas-bun, deși mi se rupea inima, le-am spus – bravând și aruncând cu vorbele mincinoase ale speranței de nimic îndreptățite – că „data viitoare ne vom întâlni în București la colțul dintre Bd-ul Monica Lovinescu cu Bd-ul Virgil Ierunca”.
Și, într-un fel, după 1990, așa a și fost. „Revederea mai înaltă”, de care vorbea Jünger, s-a petrecut din clipa în care, de data asta, ei au fost cei care au trecut granița spre România, readucând cu ei zvonul lumii dispărute de dinainte de 1945. A fost cu adevărat „o revedere mai înaltă”, căci pentru noi simpla lor prezență aici a devenit sigla acelei lumi a libertății pe care n-o cunoscuserăm niciodată și care ne-a apărut, cu ei coborâți printre noi, ca eminamente magică. Revenirea lor în țară după 43 de ani am trăit-o ca pe o ficțiune a istoriei. Străbătute alături de ei, în acea plimbare recuperativă a vieții lor, străzile sordide ale Bucureștiului dobândiseră consistența orașului de vis din vremea tinereții lor: Bucureștiul interbelic.
Adevărul e că, luând, în 1947, ultimul tren care mai putea duce un român spre Occident, Monica decupase o perioadă istorică: întruchipa capătul terminus al unui timp căruia-i aparțineam fără să fi trăit vreodată în el. Deși traversasem în întregime comunismul, purtam pecetea „burgheziei” în fiecare celulă a ființei mele. Mă născusem (și rămăsesem) „burghez”, în contratimp cu toate celelate determinări fatale ale ființei mele. Asemeni tuturor, nu-mi alesesem, desigur, părinții, sexul, limba pe care o vorbeam, nici locul nașterii mele pe hartă. Și, desigur, și mai presus de orice, nici epoca în care te naști.
Unii spun că-ți poți schimba sexul. Personal, nu cred. Dar sigur e, oricât de departe va ajunge nebunia lumii, că nimeni, niciodată, nu va susține că și-a ales prin liber arbitru clipa în care a venit pe lume. Ei bine, printr-o formidabilă autosugestie, reușisem să evadez de timpuriu din acel surogat al istoriei în care mă aruncase o naștere greșită. Pe măsură ce creșteam, îmi dădeam seama că, prin fiecare gest al vieții mele, îmi reintregram lumea pe care o pierdusem fără s-o fi avut vreodată. Pesemne că așezat pe acest drum în răspăr, i-am descoperit pe cei doi ca și cum mi-ar fi fost hărăziți de la începutul lumii. Sau poate i-am descoperit asemeni unui arheolog norocos care sapă în căutarea unui timp pierdut. Dădusem peste statuile intacte a doi lari moderni, pe care i-am așezat, ocrotitor, la ușa căminului și a vieții mele, simbolizând urbanitatea, rațiunea, cumpăna și repulsia față de extreme. Erau mandala mea, cercul magic al existenței mele, principiu etic de organizare care ține lumea laolaltă, centralitatea sinelui meu.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro