Inapoi la orbire? Leninism resuscitat si comunism hermeneutic

￯Se poarta, in cercurile stangiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Intre cei care sustin necesitatea de a „retesta ipoteza comunista” se afla filosoful francez Alain Badiou, admirator candva al Khmerilor Rosii, precum si ganditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice si profet al unei fantasmate noi revolutii planetare, Slavoj Zizek. Pe plan global anti-liberalismul pare sa fie in ofensiva, in defavoarea pluralismului. Putinismul nu este, evident, bolsevism redux, dar are in matricea sa mentala obsesia leninista a opozitiei ireductibile dintre prieten si dusman. Asemeni bolsevismului, putinismul este intolerant, apodictic si exclusivist.

Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru „retestarea ipotezei naziste”?Trebuie sa fii fie agramat istoric, fie un cinic incurabil pentru a ignora faptul ca leninismul, ca si national-socialismul, inseamna terorism politic, apoteoza unui partizanat fanatic, cultul nesabuit al violentei si nihilism etic. Pe scurt, ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea distrugerea omului interior. Leninismul este anti-umanism teoretic si practic.

Au loc conferinte si simpozioane in care Lenin este prezentat, cu morga academica si fara urma de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnata de istorie. Este normal, in fond, ca profetii violentei sa-l venereze pe Lenin. Este mai putin normal ca intelectuali care ar fi trebuit sa invete ceva din catastrofele secolului al XX-lea sa se angajeze pe aceasta panta a iresponsabilitatii programatice. Este de-a dreptul anormal ca in tarile unde a fost aplicat modelul leninist sa mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Sa ne miram? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, ca prefera cel mai rau socialism celui mai bun capitalism. Declaratie halucinanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: „Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reala nu conteaza pentru acesti doctrinari. Ceea ce importa sunt dogmele carora le raman fideli in pofida oricaror evidente. Daca faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: „Cu atat mai rau pentru fapte”. Cititi „Internationala mea” de Ion Ianosi, o carte glorificata drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati sa cautati acolo o analiza onesta a bolsevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianoss este expert in subiecte precum „Marx si arta”, „Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele impotriva umanitatii inspirate de ideologia marxist-leninista.

Profesroul roman nu e nici pe departe singur in aceasta gimnastica a negarii criminalitatii comuniste. Chiar un filosof de talia lui Gianni Vattimo publica o carte, impreuna cu un alt ganditor, Santiago Zabala, intitulata „Comunism hermeneutic. De la Heidegger la Marx”. Volumul este dedicat lui Castro, Chavez, Lula si Morales. Descantecele dialectice marxiste sunt reciclate heideggerian in favoarea unui renascut proiect revolutionar. „Gandirea slaba” este convocata spre a sustine „actiunea tare”. In pofida a ceea ce-au insemnat totalitarismele ideocratice ale secolului XX, cei doi filosofi raman convinsi ca „o societate fara clase si de aceea capabila sa traiasca in pace este idealul regulativ al oricarei batalii comuniste in lume”. (v. Gianni Vattimo and Santiago Zabala, „Hermeneutic Communism: From Heidegger to Marx”, New York, Columbia University Press, 2011, p. 117).

Citeste mai mult si comenteaza pe Contributors.ro