Inceput in lot compact – Anderson, Audiard, Akin, Weerasethakul, Lou Ye, Ulrich Seidl si paradisurile lor

„The more voices you hear, the more they become silence”/Cu cat mai multe voci auzi, cu atat ele se transforma in tacere”, suna koanul cu care Apichatpong Weerasethakul a intampinat Cannes-ul in acest an. Pana la urma, poate ca thailandezul (care a luat Palme d’Or-ul in urma cu doi ani) are dreptate. Festivalul a devenit prea mare pentru ca atatea voci sa ramana distincte. Dar cum sa ratezi inca o editie?

De cand vin la Cannes, nu de mult totusi, e prima data cand vad atat de multa lume inca din prima zi. In avionul care m-a adus de la Paris la Nisa un francez a spus ca toate cursele, indiferent de pe ce aeroport parizian, sunt pline spre Nisa.

De ce ma mai mir? Aeroportul Henri Coanda era atat de animat la ora 5 dimineata de parca existau curse amanate. Si, tot ca un semn ca acesta e pe undeva un efect al crizei, restaurantul Delices Yang, unde mancam repede, bine si ieftin pe langa Palatul Festivalului in anii trecuti, s-a tranformat acum in ceva scump si gol, cu scaune mari de lemn si atmosfera de nunta trista.

In rest, e bine. Parca editia a 64-a s-a terminat luna trecuta. Si nu degeaba lumea inca discuta despre editia de anul trecut. Vom spune poate si in 27 mai, cand se inchide in acest an festivalul, ca editia cu numarul 64 a fost una dintre cele mai bune din ultimii ani.

Inca se aminteste despre „The Artist”, nu pentru ca Berenice Bejo a fost maestrul de ceremonii al galei de deschidere, inca se vorbeste despre „Melancholia”, „Le gamin au velo” si chiar si despre „The Tree of Life”. Iar acest lucru nu se obisnuieste. O editie e ingropata cand urmatoarea debuteaza. Ne amintim decorul, Croazeta, personalul Palatului Festivalului, imbracat in bej – dar nu ne amintim filmele. Suntem virgini, gata sa primim filme noi.

De aici toata nebunia Cannes-ului – sa fii primul care vede filmul lui Jacques Audiard, sau Alain Resnais sau David Cronenberg. Sa inghiti film dupa film, fara sa apuci sa te gandesti la ele, sa scrii in viteza si fara sa gandesti aproape, sa alergi la o noua coada. Si sa cazi lat la sfarsit, propunandu-ti ca anul viitor sa nu mai vii.

Pentru ca in februarie urmator, cand biroul de presa te anunta ca s-au deschis acreditarile, sa inceapa sa te gadile talpile. Nu stii ce filme tari o sa pierzi daca nu te duci si anul asta. Cum o sa stai acasa cand stii ca ceilalti sunt in centrul lumii?

Asa ca declaram deschise lucrarile celei de-a 65-a editii a festivalului

… festival care s-a deschis cu primul film cu care americanul Wes Anderson a ajuns vreodata pe Croazeta. „Moonrise Kingdom” a adus si un prim lot de staruri americane pe covorul rosu – Bruce Willis, Bill Murray (intr-un costum foaarte pestrit), Tilda Swinton, precum si pe cei doi protagonisti, Jared Gilman si Kara Hayward, care ii interpreteaza pe cei doi eroi copii aflati la varsta primei iubiri.

Reintoarcerea la copilarie nu inseamna neaparat intoarcerea intr-un paradis pierdut. Nu e valabil pentru Anderson cum nu e valabil nici pentru Jacques Audiard, care cu „De rouille et d’os”/”Rust &Bone” a mai bifat un titlu in Competitia Oficiala.

E greu de inteles ca lui Audiard poate sa nu-i iasa un film, dar love story-ul dintre o dresoare de balene ucigase (Marion Cotillard) si un barbat nematurizat inca (Matthias Schoenaerts), desi are un copil, are un iz de melodrama de care cineastul a stiut pana acum sa se tina departe.

Intelegi de ce Audiard a dorit-o neaparat pe Marion Cotillard in acest rol care cerea un amestec de vulnerabilitate, forta, curaj si feminitate, dar prea ne vara in ochi cioturile picioarelor eroinei, prea vadit isi expune marfa pentru a ne da acel fior al inimii din filmele sale precedente – o singura zbatere de nerv intr-o poveste masculina si dura, dar suficienta cat sa ne deschida supapele emotiei.

Din acest film ramai cu o imagine sau doua – nu intamplator, amandoua implica orcile si miscarea lor maiestuoasa si infricosatoare -, dar ramai si cu presimtirea nesatisfacuta a unei incursiuni intr-un inconstient in ale carui profunzimi personajele sunt bantuite de animale marine.

La suprafata te lovesti de o poveste care bifeaza etapele fara a-si construi personajele, fara a incerca sa le inteleaga, si de neputinta regizorului de a potenta un scenariu handicapat din start.

Audiard a scris scenariul impreuna cu Thomas Bidegain plecand de la mai multe nuvele scrise de Craig Davidson – poate de aici dificultatea de a alcatui o poveste simpla, dar eficienta si cu personaje carnoase. Greu de crezut ca acest film s-ar putea regasi in palmares.

Nici macar Marion Cotillard, in postura de femeie frumoasa care ia viata de la zero dupa ce se trezeste in scaunul cu rotile, nu prea e de Premiu de interpretare.

Lupta cu cenzura

Un alt film asteptat a deschis in 17 mai sectiunea Un Certain Regard – „Mystery” de Lou Ye. Cineastul chinez n-a mai venit la Cannes din 2006, cand „Summer Palace” provoca un scandal in China aducandu-i autorului interdictia de a mai face film timp ce cinci ani.

„Mystery” e un fel de „Marti, dupa Craciun” in varianta chineza, cu mai multe amante, cu mai multi copii, dar si cu crime. Meritul lui este ca aduce pe ecran in premiera o situatie care exista in China contemporana, dar care nu a mai fost prezentata pana acum – adulterul.

Cand filmul incepe cu „Oda bucuriei” cantata de un copil in chineza, te gandesti ca o fi vreun salut al cineastului catre cenzura chineza care i-a puricat scenariul timp de cinci luni (in loc de una, cum se obisnuieste), dar pe urma intelegi ca si aici copiii se afla la mijloc.

Un barbat intre doua femei, o existenta dubla – doua familii, doi copii. Pe de o parte o viata modesta, intr-un apartament de bloc, de alta un trai de nouveau riche, cu bucatareasa, calatorii in strainatate, firma, masina. Intre ele, alte amante pasagere.

Probabil cenzura a vazut in poveste o critica la un mod de viata inspirat de capitalism- ceea ce poate sa nu insemne neaparat ca Lou Yee si-a dorit asta (in precedentul „Summer Palace” construise o poveste de dragoste cu scene erotice indraznete – si scandaloase pentru cenzura, avand pe fundal protestele din 1989 din Piata Tienanmen.).

Dar triunghiul conjugal nu are taietura din filmul lui Radu Muntean, ci se revarsa peste margini provocand morti neplanuite, personaje care sunt oarecum incitate de noul tablou, o vaga trama de film politist care apare si dispare in tesatura unei drame de alcov – totul intr-un film de o ora si 40 de minute care pare – poate din pricina cenzurii, destul de demonstrativ in intentii.

Dar un film de vazut pentru ca e prima data cand noii imbogatiti ai Chinei ultimilor 15 ani ajung pe ecran punandu-li-se moravurile sub lupa.

Alte domenii ale luptei

In afara competitiei, dar in Selectia Oficiala au venit in acest an doua filme semnate de alti doi prieteni ai Cannes-ului, Apichatpong Weerasethakul si Fatih Akin. Primul, care a luat Palme d’Or-ul acum doi ani, a adus un film de ora si un minut, „Mekong Hotel”, al doilea un documentar la care lucreaza din 2006, „Polluting Paradise”. Niciunul memorabil.

„Mekong Hotel” e situat in universul obisnuit al lui Weerasethakul, cu fantome ale trecutului care bantuie cadre linistite, dar in ciuda catorva momente care amintesc de „Uncle Bonmee Who Can Recall His Past Lives”, e mai degraba senzatia unui film de trecere intre doua realizari memorabile, un „passe temps” cu multa muzica si cu regizorul insusi la un moment dat in cadru, asezat langa chitarist.

O pauza in care cineastul continua sa se interogheze asupra motivelor pentru care face film.

Si „Polluting Paradise” da glas datoriei lui Fatih Akin fata de pamantul familiei sale. Descoperind in 2006 ca Trabzon, locul de unde se trage familia sa din Turcia e si locul de bastina al bunicii lui Bob Dylan, Fatih Akin a vizitat aceasta zona in 2005 cand a descoperit o realitate trista aflata chiar in punctul ei zero:

Urma sa se construiasca un loc pentru strangerea gunoaielor chiar in vecinatatea satului. Oamenii s-au revoltat, primarul s-a burzuluit la partidul lui, iar Fatih Akin a simtit ca e momentul sa se implice. Asa ca a inceput sa filmeze si l-a delegat pe fotograful satului ca atata timp cat el e in Germania sa filmeze tot ce se intampla important.

Filmul nu e inovativ ca maniera (cineastul a spus ca multa vreme nu stia ce urma sa faca din material), si selectionarea lui la Cannes in chiar vitrina festivalului se datoreaza numelui autorului, altfel exista destule festivaluri de film documentar.

Mai placuta a fost revenirea lui Ulrich Seidl de la „Import Export” incoace. „Paradise Love” e primul film dintr-o trilogie care are in centru cate un personaj feminin provenind din aceeasi familie.

Initial, era vorba despre un singur film dar Seidl a preferat pana la urma sa faca trei filme distincte concentrate primul pe o cincuagenara care cauta iubirea prin comert sexual in Kenya, al doilea pe sora ei care merge la Viena intr-o misiune catolica, si al treilea pe fiica celei dintai care participa la o tabara de slabit.

Desi incepe in nota obisnuita a filmelor lui Seidl, cu niste retardati dandu-se pe masinute si filmati frontal din fata (faimoasele „tablouri Seidl”), plus supraveghetoarea lor lipita de un tapet cu un peisaj exotic, „Paradise Love” continua in cheie comica, aratand fata amuzant-hidoasa pe care turismul occidental si in special sexual o ia in lumea a treia.

In paradisul kenyan, unde localnicii traiesc intr-o saracie lucie perfect contrastanta cu vilele de vacanta pentru turistii europeni, legatura dintre cele doua lumi se face in asa fel incat nu stii cine profita de cine. Seidl si co-scenarista (si sotia sa) Veronika Franz trec dincolo de aparentele si de stereotipurile intalnite si de o parte, si de celalalta, si arata cum se ciocnesc cele doua lumi, influentandu-se.

Rezultatul acestei munci de documentarist (metoda Ulrich Seidl favorizeaza autenticitatea) filmul e demn de un documentar si pentru ca in final nu vei fi nici numai de partea europenelor si impotriva africanilor, nici invers. Fiecare personaj are dreptatea lui, fiind in egala masura demn de mila si demn de dispret.

Europenele purii isi bat joc de tinerii localnici si ii trateaza ca pe niste bucati de carne, iar ei le exploateaza fara remuscari. Nu doar sexul se plateste, dar si sentimentul – ne spune Seidl prin intermediul eroinei sale (interpretate de curajoasa Margarethe Tiesel care filmeaza scene nud alaturi de Beach Boys, asa cum sunt numiti localnicii care nu vand doar margele, ci si corpurile lor.).

Seidl a folosit in film doi Beach Boys chiar in roluri de Beach Boys. Unul a locuit in Germania timp de patru ani cu o Sugar Mama si cei trei copii ai acesteia. Altul spune ca are iubita kenyana care nu stie ca a avut pana acum trei amante europene .

In „Paradise Love” nuditatea frizeaza de multe ori grotescul si tristetea (reteta obisnuita a lui Seidl, sursa de scandal la Cannes in anii trecuti), dar exista un moment cand corpul supraponderal al eroinei devine erotic, frumos.

E un moment precis, iar enuntarea lui tine de un voal mov care acopera un pat galben cu un corp gol pe el, pentru a-l feri de tantari. Fericirea eroinei – care poate colora aerul din jur, sau poate doar indulci viziunea regizorului, nu schimba si lumea pentru ca aceasta Sugar Mama va trece dintr-o dezamagire in alta.

Daca va ramane cu ceva atunci e amintirea instantanee a unui corp tanar de baiat kenyan odihnindu-se, corp fotografiat nu pentru a se lauda in fata celor de-acasa cat pentru a imortaliza un moment care nu se va mai intoarce.

Noi, in schimb, ne intoarcem maine cu noi povesti – in special despre filmul lui Cristian Mungiu, „Dupa dealuri”, care va fi prezentat presei.