Inflația: un fenomen bine-cunoscut

În ultimii doi ani și ceva, inflația a reapărut în România. Inițial, s-a părut că creșterea prețurilor este temporară și provocată de cauze exclusiv externe: tensiunile de pe piața internațională a materiilor prime și dificultățile de aprovizionare în condițiile puternicei relansări a economiei mondiale după eliminarea restricțiilor impuse de pandemie.[1] Ulterior, s-a constatat că inflația este persistentă și alimentată inclusiv de factori interni, ce acționează atât pe partea cererii, cât și a ofertei.[2] Pe termen scurt, cea mai recentă și, probabil, cea mai importantă cauză a inflației este creșterea prețurilor la energie exacerbată de războiul din Ucraina. Pe termen mediu și lung, presiunile inflaționiste se vor intensifica, probabil, ca urmare a acțiunii factorilor structurali, cum ar fi dezechilibrele din economia României, stagnarea investițiilor, declinul demografic, trecerea la energia verde (mai scumpă) etc. Modul de acțiune și de conjugare al acestor factori este specific economiei românești, iar ca urmare este necesară o politică monetară adaptată la realitățile autohtone. O importanță deosebită vor avea, de asemenea, deciziile de politică monetară luate de Fed, BCE și celelalte bănci centrale din regiune care nu fac parte din zona euro. Aceste decizii externe sunt importante prin prisma evoluției diferențialului ratelor dobânzilor și orientării fluxurilor internaționale de capital în care economia României este înserată.

Principalele probleme cu care se confruntă actualmente Banca Națională a României (BNR) sunt: să împiedice abaterea prea mare a ratei inflației de la țintă (2,5% ± 1pp); să nu cedeze la cererile de reducere a ratei dobânzii pentru a stimula creșterea economică pe termen scurt; să reziste la presiunile pentru finanțarea indirectă a deficitului bugetar.

În prezent, BNR este relativ bine poziționată pentru a face față tuturor acestor provocări, mai ales presiunilor economice și politice care apar, de regulă, ca urmare a înăspririi politicii monetare. Atuurile sale sunt prevederile din legea de organizare și funcționare, care îi interzic să acorde credite statului (art. 6.1 și 7.1 din legea nr. 312/2004), sprijinul extern de care se bucură în calitate de membră a „Sistemului European de Bănci Centrale” (SEBC) și experiența instituțională acumulată în perioada postcomunistă.[3] Această experiență privește trei domenii importante: gestionarea șocurilor de pe partea ofertei; viabilitatea bugetară; echilibrul între practicile consacrate și ideile și informațiile noi.

Gestionarea șocurilor de pe partea ofertei

Șocurile de pe partea ofertei nu sunt provocate, de regulă, de politica monetară, ci de cauze situate în economia reală. Acest tip de șocuri s-au manifestat cu putere în primele două decenii după căderea comunismului, din cauza dezorganizării aparatului de producție al economiei planificate și ezitării autorităților „emanate” din revoluție să înfăptuiască reformele necesare pentru instituirea economiei de piață.[4] În perioada 1992-2009, autorul a fost membru în Consiliul de Administrație al BNR (CA) și a încercat să contribuie, după puterile sale, la evaluarea impactului șocurilor legate de ofertă, la înțelegerea mecanismelor prin care efectele lor temporare și de durată se transmit în economie și la conceperea modalităților de gestionare a cererii. Mulți colegi din conducerea BNR și din personalul său au făcut același lucru.[5]

O parte a problemei constă în aceea că, în condițiile unei inflații ridicate, agenții economici învață să-și indexeze prețurile și salariile.

În perioada comunistă, inflația a fost ascunsă, deoarece prețurile erau fixate de stat, independent de cerere și ofertă și menținute nemodificate o lungă perioadă de timp. Dezechilibrul între cerere (mai mare) și ofertă (mai mică) s-a manifestat prin dispariția bunurilor din magazine, cozi, cartele etc., nu prin creșterea prețurilor. După căderea comunismului, dezechilibrul între cerere și ofertă s-a amplificat, însă prețurile au fost liberalizate și, în consecință, au crescut foarte rapid. Ca urmare, despre inflație a început să se vorbească și să se scrie foarte mult, adesea în necunoștință de cauză și cu evidente accente remanente din propaganda comunistă.

Independent de aceasta, conștientizarea de către societate a fenomenului inflaționist face ca, în cazul în care banca centrală nu acționează la timp, presiunile asupra prețurilor și salariilor să se intensifice, anticipațiile cu privire la inflație să perimeze rapid politica monetară, iar situațiile temporare să sfârșească prin a avea efecte durabile.

Conform manualelor, răspunsul optim la șocurile legate de ofertă este lipsa oricărei reacții, deoarece, într-o economie de piață, șocul se va disipa de la sine. Însă, societatea românească, traumatizată de lipsurile de tot felul din perioada comunistă și de răsturnările de poziții sociale produse în perioada de tranziție, are o toleranță redusă față de scăderea puterii de cumpărare și pretinde indexarea strânsă a salariilor și a celorlalte venituri nominale. Consecința este că, odată apărută, inflația se perpetuează, devenind ceea ce se numește „inflație inerțială”. De aceea, sunt necesare adesea măsuri de politică monetară pentru a face față șocurilor de pe partea ofertei, deși cantitatea de bunuri și servicii disponibile pentru consum depinde, pe termen lung, de factorii de producție reali (capital, mână de lucru, cunoștințe tehnice și organizatorice etc.), nu de masa monetară.

Soluția BNR pentru temperarea anticipațiilor cu privire la inflație a fost adoptarea strategiei de politică monetară numită „țintirea directă a inflației”. Necesitatea unei asemenea abordări a fost determinată de nivelul ridicat al ratei inflației din perioada anterioară, care a făcut ca agenții economici să estimeze că prețurile vor continua să crească mai degrabă decât să rămână stabile. Mărimea inflației a devenit, astfel, un factor important în deciziile luate atât de populație, cât și de întreprinderi, iar acest fapt a trebuit luat în considerare în elaborarea și aplicarea politicii monetare. La fel ca în cazul altor țări cu economie de piață emergentă, această strategie a funcționat relativ bine și a conferit suplețe politicii monetare.

Viabilitatea bugetară

Al doilea domeniu ține de misiunea BNR, care este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Se constată că politica monetară și politica bugetară duse de autoritățile române sunt adesea divergente, manifestându-se ceea ce se numește „dominanță bugetară”. Acest fenomen este ilustrat de cumpărările de titluri de stat de pe piața secundară de către banca centrală, care, deși constituie un instrument de politică monetară consacrat (operațiuni open market), echivalează, din punct de vedere economic, cu finanțarea monetară indirectă a statului. De fapt, chiar și atunci când titlurile de stat nu sunt cumpărate definitiv de banca centrală de pe piața secundară, creditele acordate de băncile comerciale statului alimentează un proces de multiplicare a creditului și a masei monetare desfășurat în interiorul sectorului bancar comercial, fără participarea băncii centrale. Acest proces de multiplicare duce la creșterea masei monetare mai rapid decât crește cantitatea de bunuri și servicii disponibile pentru schimb și, deci, la creșterea prețurilor. De aceea, este esențial ca misiunea BNR să nu fie grevată de dominanța bugetară, nici direct și nici indirect.

Pentru a fi performantă din punct de vedere economic, o țară are nevoie de o strategie generală, care să aibă mai multe categorii de efecte pozitive, printre care viabilitate bugetară. Fără o asemenea strategie mai cuprinzătoare, banca centrală singură nu poate asigura stabilitatea prețurilor.

România este un bun exemplu în acest sens. În perioada 2014-2016, BNR a putut reduce inflația, fără a prejudicia creșterea economică și fără ca economia să intre în deflație, în condițiile în care deficitul bugetar și datoria publică au fost mici. Principalele elemente ale acestei performanțe remarcabile au fost: flotarea administrată a cursului de schimb (managed floating exchange rate), care a scutit țara de intervenții ale băncii centrale pe piața valutară costisitoare și, probabil, infructuoase; țintirea inflației, care a dus la rate ale dobânzilor mici și la prețuri stabile; în fine și în special, austeritate bugetară.

Acești factori au ajutat România să depășească dificultățile tranziției, însă au impus disciplină financiară și prudență. Ca urmare, politica monetară nu a fost foarte apreciată, ci a atras numeroase critici la adresa BNR.[6] Această atmosferă a contribuit, fără îndoială, la orientarea populistă a politicii bugetare din perioadele următoare, când volumul cheltuielilor publice a crescut, iar calitatea acestora a fost aproape complet neglijată. BNR a menținut orientarea anti-inflaționistă a politicii monetare, însă s-a dovedit că acest factor nu este suficient, deoarece dezechilibrele macroeconomice s-au amplificat, iar creșterea economică s-a încetinit.

Drumul echilibrului

Al treilea domeniu al experienței BNR este conceperea și aplicarea politicii monetare astfel încât să se asigure echilibrul între, pe de o parte, instrumentele standard (operațiunile de piață monetară; facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit; rezervele minime obligatorii), iar pe de altă parte, deschiderea față de noile idei, informații și practici.

În țările avansate, mai ales în ultimii ani, gândirea unică a constituit, fără îndoială, o mare problemă pentru politica monetară. Este vorba în special despre relaxarea cantitativă (Quantitative Easing), care a fost adoptată de principalele bănci centrale pentru stimularea relansării economice și care acum este considerată o importantă cauză a inflației din țările respective. BNR nu publică rezultatele votului în CA, însă este de presupus că, în situația în care problema aflată pe ordinea de zi este înăsprirea politicii monetare, cazurile de unanimitate sunt rare, mai ales în ceea ce privește procentul de majorare a dobânzilor luat ca atare. La urma urmelor, membrii CA sunt numiți de partidele parlamentare și este normal ca, dincolo de cunoștințele lor profesionale, să fie inspirați de ideologii diferite. Oricum, experiența subsemnatului este că nu diversitatea opiniilor este cea care lipsește în organul de conducere colectivă al BNR.

După părerea noastră, ceea ce au nevoie acum decidenții de politică economică din România este un consens cu privire la strategia de ansamblu și o pluralitate a opiniilor cu privire la problemele tactice.

Misiunea BNR este protejarea valorii monedei în vederea unei creșteri economice echilibrate și durabile. Deși discuțiile deschise referitoare la diverse aspecte ale acțiunii băncii centrale sunt binevenite, nu este utilă punerea în cauză și critica permanentă a acestui rol fundamental al BNR. Diversitatea opiniilor este normală, însă nu este necesar ca totul să fie pus sub semnul întrebării.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro