INTERVIU De la supraviețuitor al incendiului din Colectiv la luptător pentru drepturile marilor arși și consilier în Ministerul Sănătății: "Bazându-ne pe ce există acum la minister, nu vom avea niciodată spitale"
Mihai Grecea se afla în clubul Colectiv în seara de 30 octombrie 2015. Era acolo pentru a filma concertul prietenilor săi din trupa Goodbye to Gravity. După izbucnirea incendiului, a reușit să iasă din club după ce fusese la un pas să fie prins în grămada de oameni blocată în containerul dinspre ieșire. Cu toate că a ajuns la spital pe picioarele lui, avea să stea aproape o lună în comă, cu arsuri pulmonare severe și doar 12% șanse de supraviețuire. Mihai este unul dintre răniții din Colectiv căruia i s-a refuzat transferul în străinătate, chiar dacă spitalele din România nu aveau și nu au nici astăzi condiții pentru a trata pacienții ca el. După Colectiv, Mihai Grecea a luptat permanent pentru ca și alți mari arși să poată supraviețui într-o țară care nu are condiții să îi salveze: mai întâi din societatea civilă, iar din ianuarie până în septembrie anul acesta, în calitate de consilier în Ministerul Sănătății.
În ziua în care se împlinesc 6 ani de la incendiul care i-a schimbat definitiv viața, Mihai Grecea face, într-un interviu acordat HotNews.ro, o radiografie a situației din spitalele românești din toamna anului 2015 și de astăzi. Puține lucruri s-au schimbat de atunci pentru marii arși, dar el este probabil omul care a luptat cel mai mult să miște aceste lucruri, în cei 6 ani care au trecut.
Mihai Grecea vorbește și despre interacțiunea cu sistemul din interior – experiența de consilier în Ministerul Sănătății – și mărturisește cum „contactul cu măruntaiele sistemului public de sănătate de la noi este perplexant„.
Mihai Grecea, regizor și producător român, a studiat Litere la Universitatea din București. După 12 ani în creația publicitară, în 2009 a migrat spre regia de reclame și film documentar și a înființat în București casa de producție Easyfilm.
În 2014 a semnat, împreună cu Alexandru Mavrodineanu, regia documentarului „Omul pasăre”, producție HBO Europe, și în 2016 a regizat și produs documentarul „Sunetele Bucureștiului”.
După ce a câștigat dificila luptă pentru supraviețuirea în urma arsurilor, s-a reîntâlnit cu regizorul Alexander Nanau, care l-a invitat să se alăture echipei filmului „Colectiv” încă din perioada de recuperare medicală. Pe parcursul întregii producții a documentarului Colectiv, Mihai Grecea a fost colaborator artistic al regizorului, a înregistrat sunetul în priză directă, a filmat ca second camera operator și a fost consultant de montaj. După premiera mondială de la Festivalul de Film de la Veneția din 2019, documentarul Colectiv a avut un parcurs internațional de anvergură fiind proiectat în competiție, câștigând numeroase premii importante, sau în afara competiției la unele dintre cele mai importante festivaluri de film din lume, traseul culminând cu obținerea premiului Academiei Europene de Film pentru documentar, a premiului LUX Prize și cu nominalizarea, în 2021, la Premiile Oscar pentru două categorii: Cel mai bun documentar de lungmetraj și Cel mai bun lungmetraj internațional.
După tragedia de la Colectiv, Mihai Grecea s-a implicat în societatea civilă sprijinind constant și susținând interesele victimelor arsurilor severe precum și demarând acțiuni concrete de modificare a legislației care să îmbunătățească șansele la supraviețuire și tratament ale marilor arși din România.
Între 18 ianuarie 2021 și 8 septembrie 2021 a fost consilier în Ministerul Sănătății, contribuind la elaborarea unor măsuri importante de îmbunătățire a șanselor pacienților cu arsuri severe din România.
Unde suntem la 6 ani după Colectiv, ce s-a făcut, ce nu s-a făcut și cum se poate face, într-un interviu cu Mihai Grecea.
1. Unde suntem la 6 ani după Colectiv?
Accidentul de la Colectiv s-a întâmplat într-un moment în care România era total descoperită în ceea ce privește capacitatea de a îngriji la standarde minimale arsura severă. Adevărul ascuns de către autoritățile românești, este că la 30 octombrie 2015 nu exista în țară nici un pat pentru pacienți critici cu arsură severă care să îndeplinească chiar și marginal un minimum de criterii de siguranță a acestora. Și e necesar să precizez că arsura severă este considerată cea mai dificil de gestionat patologie din sfera traumatologiei. La nivelul anului 2015 nu existau în spitalele românești protocoale de îngrijire a pacienților arși. Sistemul de sănătate publică nu manifesta nici un fel de interes real pentru soarta acestor pacienți care, în marea lor majoritate, provin din medii sociale defavorizate și defavorizante. Pur și simplu aceste servicii medicale erau neglijate sau, mai bine zis, abandonate de decenii de către sistemul public de sănătate.
La Colectiv adevărul acestea sordid s-a văzut cu claritate pentru că, de data aceea, victimele nu au mai fost niște persoane defavorizate pentru care nimeni nu pleda să le fie respectate drepturile și să fie ajutate.
Una din sursele acelei situații dezastruoase era o revoltătoare și totală dezangajare a disciplinei „Chirurgie Plastică, Microchirurgie Reconstructivă”, așa cum e numită ea la Universitatea de Medicină și Farmacie, față de tratarea arsurilor severe. În ultimele decenii, tendința a fost aceea de orientare a specialiștilor preponderent către chirurgia estetică, din motive foarte lesne de înțeles…
Absența unei viziuni de dezvoltare și a oricărui interes la nivelul administratorilor sănătății publice, dar și în mediul universitar, a dus la un decalaj catastrofal față de ce se întâmplă astăzi în domeniul tratării arșilor în lumea civilizată. Astăzi, în clinicile de referință, tehnologia medicală a evoluat, protocoalele terapeutice sunt bine stabilite și se alocă resurse adecvate pentru salvarea acestor pacienți. Rata de mortalitate a marilor arși s-a diminuat spectaculos.
În România, însă, în 2015, în mod curent toate arsurile ajungeau la Spitalul de Arși din Calea Griviței, o structură spitalicească deloc adecvată destinației din titulatură, în care tehnicile și procedurile „medicale” erau de o barbarie și un primitivism greu de suportat, așa cum reiese și din descrierile supraviețuitorilor de la Colectiv. Toate cazurile severe din țară erau redirecționate acolo ca urmare a unui ghid foarte vechi postat pe site-ul Ministerului Sănătății care recomanda transferul imediat spre București. Un document care, fără să aibă caracter de normă, devenise „lege” pentru medicii urgentiști români. Se trimiteau la București toate cazurile de arsură, în orice condiții, fără protocoale de transfer adecvate (și, astfel, cu riscuri enorme pentru pacient) iar personalul de specialitate din toată celelalte spitale din țară a ajuns, treptat, să nu mai trateze nici măcar arsura simplă.
Pe acest fond a apărut tragedia de la Colectiv. Iar cei aflați atunci (iar unii și acum) în funcții de răspundere au mințit o națiune întreagă spunând că sistemul de sănătate publică poate face față tragediei. Asta deși, cum au declarat public, oripilați, medici străini veniți să ne ajute, 88 de pacienți critici cu arsură severă apăruți simultan ar fi fost foarte mulți pentru întreaga Europă.
Ca urmare a tragediei de la Colectiv s-a întâmplat, totuși, un lucru important: recunoașterea din partea autorităților, în 2016, a incapacității României de a trata corect arsura severă. Primul pas făcut pentru remedierea situației a presupus schimbarea normativelor în domeniu, care să permită ulterior construirea de centre de arși și o organizare adecvată a sistemului de îngrijire a acestor pacienți.
Prima etapă, esențială!, a fost elaborare și emiterea Ordinului Ministrului Sănătății 476/2017 care transpune standarde internaționale în legislația noastră. Echipa primului cabinet Vlad Voiculescu l-a elaborat iar ministrul Florian Bodog l-a aprobat doar cu modificări la nivelul prelungirii la 5 ani a termenelor de conformare a unităților sanitare. S-au creat astfel bazele pentru finanțarea de spitale specializate în tratarea arșilor. Fără definirea în legislație a specificațiilor tehnice și a criteriilor de internare în centrele și unitățile funcționale de arși nu se putea demara proiectul de finanțare prin Banca Mondială a construcției de spitale specializate.
Un alt reper extrem de important pentru creșterea capacității de tratare a pacienților cu arsură severă este crearea, în 2017, la Ministerul Sănătății, a programului Acțiunea Prioritară Arsuri. Acesta este un fond din care spitalele care tratează pacienți arși pot deconta, printr-un mecanism mai simplu, anumite cheltuieli specifice, medicamente și consumabile, necesare pentru fiecare caz în parte, care nu pot fi acoperite de sumele insuficiente plătite prin sistemul DRG de către CNAS.
Cu toate acestea putem astăzi lesne observa că din 2017, de la emiterea ordinului 476, România s-a mișcat foarte greu în ceea ce privește proiectarea și construcția centrelor de arși. Iar cauzele pe care le-am remarcat eu rezidă în incapacitatea instituțională reală a Ministerului Sănătății de a gestiona corect proiecte mari de dezvoltare a infrastructurii. În plus au existat și multiple probleme, unele chiar grave, în relația dintre Ministerul Sănătății și autoritățile locale care administrează spitalele în incinta cărora s-a avut în vedere dezvoltarea de centre de arși sau care dețineau terenurile pe care trebuiau construite centrele. Se știe că, în România, obținerea avizelor pentru construcții este un un capitol aproape traumatizant. Abia în această vară, după mai bine de 4 ani, s-au încheiat toate etapele necesare pentru a se termina, până la începutul anului viitor, toate licitațiile în vederea desemnării constructorilor care vor edifica trei dintre cele patru centre de arși care fuseseră luate în calcul la stabilirea strategiei românești pentru crearea unei rețele de unități spitalicești specializate: la Timișoara, la Tg. Mureș și la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu din București.
În mod cu totul revoltător și într-o manieră care ar putea foarte bine să facă subiectul unei anchete derulate de instituțiile abilitate, Spitalul Bagdasar-Arseni din București a renunțat la construirea în incinta sa a centrului de arși finanțat prin Banca Mondială, lăsând astfel cel mai mare oraș al țării, unde există și cea mai mare concentrare de medici specialiști dar și cea mai mare universitate de medicină, fără posibilitatea de a avea un centru de arși pentru adulți.
Ce s-a reușit, totuși, să se facă efectiv din 2015 până acum, prin investiții considerabile, este amenajarea, în câteva spitale românești, a unor structuri care pot trata arsuri de complexitate medie (denumite Unități Funcționale de Arși în OMS 476/2017).
Raportându-ne la recomandările din ghidurile internaționale, România ar avea nevoie de cel puțin 50-70 de paturi pentru pacienți critici cu arsură severă cu nivel de competență de centru de arși. Existând o presiune constantă în sistemul de sănătate publică prin numărul foarte mare de astfel de cazuri care apar în fiecare lună, era necesar ca, până la construirea și operaționalizarea unor centre de arși, să se mărească măcar capacitatea de a îngriji în siguranță cazurile de complexitate medie.
Aceste unități, mai ușor de amenajat în structurile spitalicești deja existente, au fost finanțate de Ministerul Sănătății și au fost dotate cu aparatură modernă prin programul de asistență financiară al Băncii Mondiale, iar personalul medical a fost instruit prin stagii de pregătire în centre de arși din Franța grație sprijinului acordat de Ambasad Franței și Bănca Mondială. Unitățile au fost amenajate la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara (5 locuri) și la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” Iași (5 locuri).
Pe lângă acestea a fost reamenajată și dotată corect, în 2016, Unitatea de Arși Gravi de la Spitalul Clinic de Urgență București (6 locuri). La momentul accidentului de la Colectiv, autoritățile aveau deja inaugurată de două ori, cu tradiționala tăiere de panglică, această nouă pe atunci structură spitalicească de la Floreasca. Starurile care s-au dat astfel în spectacol fuseseră fostul ministru al sănătății, Nicolae Bănicioiu, fostul primar al Sectorului 1, Andrei Chiliman și șeful secției, Prof. Ioan Lascăr. Autoritățile declaraseră inițial că unitatea de arși a tratat și pacienți de la Colectiv. Ulterior presa a descoperit că și aceasta fusese o minciună. Secția era nefuncțională și nici nu respecta standardele necesare tratării arșilor la nivelul permis de știința medicală de azi, deși fuseseră investite sume uriașe. Inaugurările au fost făcute doar pentru a păcăli publicul și Banca Mondială, care dăduse o parte din bani. Dezvăluirile ulterioare în media legate de achizițiile la suprapreț ale unor echipamente au dus la constituirea dosarului „Barocamera”, aflat la al 44-la termen în instanță la Tribunalul București, în care Prof. Ioan Lascăr este inculpat, alături de fostul manager al spitalului și de alte persoane.
În 2017 a fost renovată și dotată cu echipament și secția de terapie intensivă de la Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, București (un spital monodisciplinar, fapt pentru care nu are cum să respecte cerințele din normative ca să poată trata cazuri severe de arsură cu politraumă; unitățile de arși și centrele de arși se amenajează sau construiesc obligatoriu în incinta unor spitale multidisciplinare).
De asemenea, vreau să detaliez situația de la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni” din București. În locul unui centru de arși ultramodern, realizat la standarde internaționale, care urma să fie construit în incinta sa, cu finanțare completă de la Banca Mondială, managementul spitalului a preferat construiască pe terenul alocat centrului o secție UPU și să amenajeze, în clădirea veche a spitalului, cu fonduri de la Primăria Sectorului 4 (finanțare care ar merita supusă unei auditări de la Curtea de Conturi), o secție mică de arsuri, cu trei așa-zise paturi de critici. În această secție a fost „parcată” aparatura deja achiziționată din finanțarea Băncii Mondiale pentru investiția compromisă a centrului de arși. Speculând o anumită imprecizie din legislație, unitatea a fost amenajată de către spital respectând marginal normativul. Existând o presiune constantă a numărului uriaș de cazuri de pacienți arși, secția a fost autorizată, în cele din urmă, de către Ministerul Sănătății ca Unitate Funcțională, dar cu un plan de conformare la standarde pe care trebuie să-l pună în aplicare.
A urmat apoi, în 2019, la inițiativa și prin strădania domnului doctor Dan Grigorescu de la Spitalul Județean de Urgență Brașov, amenajarea, în secția de chirurgie plastică pe care o conduce, a unei unități funcționale de arși cu două paturi de critici pentru cazuri de complexitate medie. Cheltuielile au fost acoperite din sponsorizări. Revoltător este că, deși România are un deficit uriaș în capacitatea de a trata pacienții cu arsură, anul acesta paturile de la Brașov au fost desființate ca urmare a unor lucrări de renovare demarate de conducerea spitalului iar reorganizarea acestora nu corespunde cerințelor din standardele medicale. În vara trecută, în urma unui control efectuat de Inspecția Sanitară de Stat, se decisese reorganizarea și reconformarea la standarde. Nu mai știu care este situația actuală.
În ceea ce privește tratarea pacienților minori cu arsuri severe, cumplit de mulți în România, există cele 10 paturi de la Unitatea de Arși a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” București unde Prof. univ. dr. Dan Mircea Enescu și echipa sa de medici, cu eforturi umane deosebit de mari, fac adevărate minuni în condițiile în care nu sunt totuși structurați chiar ca o clinică de arsuri modernă. Și tot pentru îngrijirea copiilor, anul acesta a fost autorizată de către DSP Iași (conform prevederilor legale specifice perioadei de pandemie), Unitatea de Arși cu 3 paturi de critici de la Spitalul de Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria” din Iași.
Pe lângă toate aceste unități spitalicești care pot asigura un nivel de îngrijire standardizat doar cazurilor de complexitate medie, există astăzi mecanismul de transfer rapid în străinătate a pacienților cu arsură severa care îndeplinesc criteriile de internare în centre de arși descrise de Ordinul Ministrului Sănătății 2063/2020. Până la construirea și operaționalizarea primelor centre de arși românești, acesta va fi o soluție care poate salva vieți. Mecanismul de transfer rapid a apărut la propunerea și prin implicarea supraviețuitorilor de la Colectiv pe care fostul ministru Sorina Pintea i-a inclus într-un grup de lucru la Ministerul Sănătății. Am făcut parte și eu din acel grup de lucru în 2018-2019.
2. Cu ce gânduri ai mers să lucrezi în Ministerul Sănătății? Ce te-a făcut să accepți?
Profesia mea este de regizor și am o preocupare aparte pentru filmul documentar. În clubul Colectiv mă aflam pentru a-mi ajuta prietenii din trupa Goodbye To Gravity să filmeze concertul. După tragedie, sănătatea mi-a fost grav afectată și mie. Eforturile personalului din spitalele prin care am trecut le-am privit și cu ochiul documentaristului. Am învățat și înțeles astfel foarte mult din ce înseamnă condiția de pacient critic în România.
După spitalizare mi-am dorit să aflu cum de a fost posibilă tragedia de la Colectiv și mă gândeam să demarez un proiect de film documentar investigativ. Însă eram foarte slăbit ca să pot face asta imediat și cu un grad de obiectivitate adecvat.
La începutul lui 2016, m-am reîntâlnit cu regizorul Alexander Nanau, cu care mai colaborasem în trecut. Ascultându-mi poveștile despre ce s-a întâmplat în club, mi-a spus că începuse să lucreze la un proiect de film documentar pornit de la tragedie și mi-a făcut invitația de a mă alătura echipei sale.
Am devenit astfel colaboratorul artistic al lui Alexander, lucrând alături de el pe tot parcursul realizării filmului, făcând și înregistrarea sunetului în priză directă. În felul acesta am fost martorul direct al culiselor sistemului public de sănătate, urmărind mai bine de jumătate de an activitatea din Ministerul Sănătății dar având și perspectiva jurnaliștilor de investigație de la Gazeta Sporturilor. Am descoperit atunci cum e agregat acest sistem instituțional disfuncțional bazat pe o combinație de politicianism, fraudă, mult cinism și prea multă incompetență, cu puține dar, totuși, remarcabile insule de profesionalism și umanitate, care, însă, la finalul zilei, administrează prost sănătatea publică.
După ce am încheiat filmările pentru documentar, am început să mă implic susținut în acțiuni de apărare a intereselor pacienților cu arsuri severe din România, și, în paralel, să mă documentez asiduu despre tot ce înseamnă standardizare internațională în tratarea pacienților arși. Am știut atunci că, o dată ce am avut șansa să scap cu viață din spitalele românești după o traumă atât de severă, va trebui să mă străduiesc să fac și eu câte ceva pentru ca pacienții cu arsuri severe din România să ajungă să fie tratați corect. Pentru mine era o problemă de conștiință.
Am început prin a face presiune publică asupra autorităților medicale pentru a le respecta drepturile constituționale pacienților cu arsură gravă dându-le șansa la supraviețuire și vindecare prin transferarea lor în centre de arși. În străinătate, dacă România nu a fost în stare în 30 de ani să construiască unele în țară. Am continuat apoi demersurile reformiste împreună cu un grup de supraviețuitori de la Colectiv.
Prin provocarea Ministerului Sănătății de a ne include și pe noi, supraviețuitorii, în grupul de lucru pentru modificări legislației românești în domeniu am făcut un prim pas. Astfel a putut fi elaborat mecanismul pentru transferarea rapidă a marilor arși de care vă spuneam. Acesta are rolul de a scurtcircuita birocrația inerentă unor astfel de cazuri medicale. După stabilizarea inițială, care durează aproximativ 24 de ore, marii arși au o fereastra de oportunitate pentru transportul medicalizat de doar 48 – 72 de ore de la accident, pentru a reduce astfel riscul inerent al infecțiilor asociate asistenței medicale. O procedură strictă și eficientă de transfer, cu pași clari, face astfel diferența dintre viață și moarte.
După un an și jumătate de discuții greoaie și nejustificat de îndelungate în cabinetul Pintea, și după aproape un an de ignorare de către cabinetul Nelu Tătaru a actului normativ gata elaborat prin munca multor oameni și trecut deja prin procedura de transparență decizională, am reușit, făcând public presiune prin mass-media, să determin aprobarea și publicarea Ordinului Ministrului Sănătății 2063 / 2020 care, de la apariție, a ușurat mult transferarea internațională a cazurilor severisime și salvează în continuare destule vieți.
Acesta este contextul în care, la începutul anului 2021, când doamna Monica Althamer, activist pentru drepturile pacienților și un experimentat navigator de pacienți cu îndelungată activitate în societatea civilă, cu care colaboram deja în folosul pacienților, a fost numită Secretar de Stat în cabinetul Vlad Voiculescu, am dat curs invitației sale de a-i deveni consilier și de a completa o echipă care să aducă o schimbare profundă, de substanță, sistemului de îngrijire a arsurilor severe în România. În acest cabinet noi reprezentam pacienții, nu eram în nici un fel afiliați politic.
Am considerat atunci că era o ocazie bună de a acționa cu mai mare eficiență și rapiditate din interiorul sistemului pentru grăbi reformarea normativelor în domeniu și pentru adoptarea standardelor internaționale. În același timp, era singura posibilitate de a impulsiona grăbirea implementării legislației la nivelul spitalelor. Așa că am decis atunci ca, pentru o perioadă de timp, să mă opresc din proiectele de film la care începusem să lucrez pentru a-mi asuma sarcina, deloc comodă, de a contribui direct la reforma în domeniul sănătății publice pe zona arsurilor, punându-mi la bătaie experiența acumulată, nervii și energia.
3. Ce ai reușit să faci în aceste luni petrecute la Ministerul Sănătății?
Primul lucru pe care l-am făcut la minister a fost să încerc să obțin informațiile oficiale care să ne facă să înțelegem cu adevărat care este dimensiunea problemei tratării arsurilor în sistemul de sănătate publică românesc. Ani de zile nimeni nu fusese interesat să afle informațiile acestea și nu găsisem nimic clar în minister. Așa că am „săpat” după date brute la Institutul Național de Sănătate Publică și la Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar, entitatea care gestionează datele din sistemul DRG. Făcând apoi niște analize pornind de la cazurile concrete înregistrate între 2015 și 2021, clasificate pe codurile DRG, pe spitale am tras niște concluzii dureroase.
În România se prezintă anual la spitale circa 10000 de pacienți cu leziuni de arsură de diferite complexități. Cel puțin 1000 dintre ei sunt copii. Dintre acești pacienți, în jur de 4000 de cazuri necesită internare pentru supraveghere și tratament de specialitate. 1400-1500 dintre ei reprezintă cazuri de severitate medie și mare, necesitând îngrijire spitalicească foarte complexă, pe o durată mai mare de două săptămâni și, ulterior, au nevoie de servicii specializate de recuperare medicală a marilor arși, inexistente în România. Anual, în țară, conform datelor consultate, în medie aproximativ 200 de pacienți mor în spitale în urma unor leziuni postcombustionale.
Văzând aceste numere mari este evidentă presiunea uriașă pe un sistem sanitar complet nepregătit să facă față din lipsa unor suficiente structuri spitalicești specializate. E realitatea dură căreia Centrul Operativ pentru Situații de Urgență al Ministerului Sănătății este nevoit să-i facă față în fiecare zi în care apar multiple cazuri de pacienți mari arși care nu au un loc în spitale și sunt ținuți în așteptare în UPU.
Pentru a sparge acest cerc vicios al lipsei de resurse datorat abandonului domeniului îngrijirii arsurilor de decenii întregi este nevoie de acțiune coerentă, competentă și sistematică la nivelul administrației sănătății publice.
Una dintre cele mai importante măsuri care s-au impus cu necesitate a fost înființarea în primăvară a Comisiei Multidisciplinare de Arsuri a Ministerului Sănătății, organism consultativ care are rolul de a furniza expertiza necesară pe baza căreia Ministerul Sănătății coordonează, din punct de vedere științific, profesional și metodologic, rețeaua de asistență medicală specializată în tratarea arsurilor, lucru care, cum spuneam, a lipsit cu desăvârșire până acum. Rolul comisiei este foarte important în ghidarea reformelor. Elaborarea protocoalelor terapeutice standard pentru îngrijirea arsurilor, esențiale în ridicarea nivelului de îngrijire, este unul dintre obiectivele pe termen scurt și mediu ale acestei comisii care include specialiști cu experiență și dedicare din toate ariile terapeutice implicate în îngrijirea pacientului cu arsură: chirurgie plastică, ATI, boli infecțioase, epidemiologie, medicină de urgență, recuperare medicală.
Modul de abordare a îngrijirii pacientului cu arsură severe astăzi în țările civilizate, în care accentul se pune pe calitatea vieții pacientului, este multidisciplinar și nu se rezumă doar la depășirea fazei critice și postcritice. Pacienții aceștia sunt ajutați începând din faza de medicină de urgență, prin intervenția la locul accidentului, apoi prin transportarea în condiții de siguranță la o unitate care să efectueze stabilizarea inițială (vitală pentru evoluția ulterioară a cazului). Ulterior urmează etapele de îngrijire în centrul de arși în faza critică, chirurgia plastică și reparatorie, până la închiderea completă a leziunilor prin tratament și grefare. Apoi faza postcritică de vindecare completă și externarea către un centru de recuperare medicală specializată pe arși. Urmează ani în care se desfășoară managementul cicatricilor postcombustionale, etapă dureroasă care implică recuperare medicală alternată cu intervenții chirurgicale seriate. Pe tot parcursul său terapeutic pacientul beneficiază și de asistență psihologică. Practic un mare ars este considerat vindecat nu atunci când i s-au închis toate rănile ci atunci când s-a recuperat complet și s-a reintegrat în familie și societate.
Lucrurile în România sunt radical diferite. Astăzi România încearcă să facă eforturi de a salva pacienții arși în faza critică. Cu mai mult sau mai puțin succes dar, cu siguranță, cu resurse considerabile puse în joc. Și lucrurile se cam opresc aici. Nu există nici un fel de clinică specializată în recuperarea medicală a pacientului ars. Și asta pentru că la nivel conceptual nu și-a pus niciodată nimeni problema că sunt necesare. Din acest motiv nu sunt decontate de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate servicii de acest tip la valoarea corectă. Nefiind decontate, spitalele nu au luat în calcul dezvoltarea resursei umane și materiale care să ofere recuperarea medicală a marelui ars. Astfel că pacienții cu sechele postcombustionale, deși ar avea șanse reale să se reintegreze în societate și chiar să poată continua să muncească, devin persoane cu handicap. De asemenea, trebuie să amintesc că o parte esențială din recuperarea medicală a pacienților cu arsuri severe este purtarea permanentă, pentru o perioadă de până la trei ani, a unor echipamente compresive, a unor orteze etc. și folosirea unor creme speciale. Ele sunt parte din standardul terapeutic, sunt obligatorii, nu ceva opțional. Dar nu sunt decontate de CNAS iar pacienții nu-și pot permite să achite costurile foarte mari pe care le presupun și nu le folosesc deloc, cu consecințe dezastruoase în ceea ce privește vindecarea și recuperarea.
Pentru a debloca această situație este necesară modificarea contractului cadru al CNAS și includerea serviciilor de recuperare specializate pentru această patologie. Însă contractul nu este posibil să fie modificat în absența unui ghid terapeutic al Ministerului Sănătății care să descrie amănunțit procedurile și dispozitivele medicale necesare. Așa că, în perioada cât am activat la minister am solicitat Comisiei Multidisciplinare de Arsuri proaspăt înființate să-l elaboreze. Ghidul este gata în acest moment și urmează să fie aprobat și publicat prin ordin de către viitorul ministru al sănătății. Se vor pune astfel bazele legale ale înființării de unor clinici specializate și în România
Până atunci, pacienții români pot merge la recuperare medicală în străinătate în baza prevederilor Ordinului Ministrului Sănătății 50 / 2004. Echipa ministerială din care am făcut parte a adus modificări și completări acestui ordin astfel încât să clarifice posibilitatea ca marii arși să aibă decontată această alternanță de terapie recuperatorie și chirurgie reconstructivă precum și costumele compresive în clinici din străinătate până la dezvoltarea unei astfel de resurse medicale în țară. Chiar dacă este o soluție costisitoare pentru un stat care nu s-a preocupat de cetățenii săi decenii întregi, este o chestiune de drepturi constituționale la sănătate.
Comisia Multidisciplinară de Arsuri a Ministerului Sănătății lucrează în această perioadă și la recomandări pentru îmbunătățirea bazei legale care normează tratamentul arsurilor severe în sistemul medical românesc (OMS 476/2017) în sensul unei mai detaliate descrieri a competențelor și specificațiilor pe care unitățile funcționale de arși trebuie să le aibă. Descrierea acestor structuri spitalicești este actualmente foarte generală în normativ iar managerii de spital interpretează foarte lax regulile.
De asemenea, de la alăturarea mea echipei de la Ministerul Sănătății am promovat, alături de colegi, realizarea, cu sprijinul Essensys (care a lucrat pro-bono!) a unei aplicații pentru tabletă, telefon și computer care să-i ajute pe medicii din spitalele din țară cu mai mică experiență în arsuri să diagnosticheze corect suprafața și profunzimea acestora, în vederea unor măsuri terapeutice de primă intenție corecte de care depinde foarte mult șansa de supraviețuire a pacienților arși critici. Evaluarea incorectă a pacienților în faza inițială și lipsa unor măsuri corecte de primă intenție este una dintre cauzele majore ale riscului vital pe care acești pacienți îl au frecvent în România. Avem încă foarte mari probleme, ca țară, cu felul în care sunt pregătiți pentru transfer pacienții la spitalele mai mici și fără experiență. Această aplicație va salva vieți la modul cel mai concret. Aplicația este gata de destulă vreme dar nu e implementată. Ar mai trebui să fie integrată cu un sistem de telemedicină și să fie operaționalizată de către Ministerul Sănătății la nivelul tuturor spitalelor de urgență din țară.
La Ministerul Sănătății secretarul de stat Monica Althamer a avut în coordonare activitatea Serviciului de Medicină de Urgență. Realitatea îngrijorătoare este că prin ani de zile, în mod intenționat, capacitatea managerială a ministerului în domeniul urgenței medicale a fost subminată. Și uite-așa s-a ajuns ca Ministerul de Interne să coordoneze, cu finanțarea de la Sănătate, medicina de urgență. Trăim în România situația absurda ca fiecare urgență medicală să aibă regim juridic de situație de urgență. În tot acest context aberant, cât am activat la minister am dat și eu o mână de ajutor pentru luarea unor măsuri care au restabilit prestigiul și capacitatea operațională a Centrului Operativ pentru Situații de Urgență al MS. Structură foarte importantă în gestionarea cazurilor de urgențe la nivelul sistemului de sănătate publică.
De asemenea, printre atribuțiile secretarului de stat erau și coordonarea activității de medicină legală din România, domeniu grevat de ani de zile de probleme sistemice, deficiențe manageriale și scandaluri. Am contribuit și eu la schimbare depunând un efort consistent de identificare a problemelor și întâlnind o mulțime de profesioniști din sistem. Descoperirile au fost bulversante și au fost comunicate structurilor care sunt abilitate să efectueze verificări și controale.
Una dintre problemele grave, care avea un impact în peste o sută de dosare aflate în instanțe sau la parchete, era nefuncționarea Comisiei Superioare Medico-Legale și a Comisiilor de Avizare și Control ale institutelor de medicină legală. Am reușit să deblocăm aceste comisii ai căror membri au fost numiți prin unul dintre ultimele ordine semnate de ministrul Ioana Mihăilă. Dar concluzia cea mai importantă din perioada în care am încercat să înțelegem ce nu merge în medicina legală este aceea că legislația care reglementează acest domeniu este profund nefuncțională, perimată și nu garantează o activitate corectă, în interesul justiției și al sistemului de sănătate publică. Este necesară elaborarea unei noi legi de organizare în domeniu, mai clară, europeană, modernă, care să garanteze corectitudinea, obiectivitatea, acțiunea liberă, fără constrângeri periculoase, a profesioniștilor din rețeaua de medicină legală. La nivelul parlamentului am identificat existența a două proiecte legislative în acest sens, ambele cu mari probleme de concepere și redactare, având aviz negativ de la Consiliul Legislativ. Nici unul dintre proiecte nu fusese supus dezbaterii specialiștilor din rețeaua de medicină legală înainte de a ajunge în legislativ. Așa că am propus crearea unui grup tehnic de lucru la nivelul Ministerului Sănătății, format din specialiști respectați în medicina legală, pentru elaborarea unei noi legislații în domeniu. Grupul a fost înființat prin ordin de ministru și este condus de Prof. univ dr. Valentin Iftenie. Înainte de a fi asumat de către minister și de a fi trimis la Parlament, proiectul de lege urmează să fie dezbătut de întreaga rețea de medicină legală, de către ministerele implicate în această activitate (Internele, Justiția, Ministerul Public), de către actorii interesați din societatea civilă și de către Consiliul Superior de Medicină Legală.
Revenind acum la problematica pacienților cu arsuri din România, aș vrea să mai spun ceva important. În perioada cât a făcut parte din echipa ministerului au fost deblocate proiectele de realizare a centrelor de arși de la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu din București și de la spitalele județene din Timișoara și Târgu Mureș. Există însă un aspect extrem de important care trebuie luat în calcul. Aceste centre de arși precum și alte structuri care urmează să fie dezvoltate nu vor putea fi operaționalizate fără o resursă umană care să fi trecut printr-un proces de specializare în străinătate, în centre de referință. Ar fi ridicol să avem peste doi ani gata niște spitale și să nu le putem folosi la capacitate. Așa că în cele 7 luni la minister am facut parte din echipa care a purtat o serie de întâlniri cu reprezentanțele diplomatice ale mai multor țări în vederea evaluării posibilităților de colaborare în domeniul asistenței medicale oferite pacienților cu arsuri dar și dezvoltării unor programe de educație medicală pentru specialiștii români. Franța dorește continuarea colaborării avute după Colectiv pentru instruirea medicilor, asistentelor și specialiștilor în recuperare medicală români. Israelul și-a oferit și el sprijinul în acest sens. Urmează să se facă pași pentru realizarea unor protocoale de colaborare. Belgia a acceptat semnarea unui protocol de colaborare pentru preluarea, la nevoie, a pacienților români mari arși la Spitalul Militar Reine Astrid din Bruxelles. Însă mai este mult de lucru până la perfectarea acestor colaborări. Proiectele de acest fel nu se pun la punct de pe un trimestru pe altul.
4. Ce nu ai reușit să duci până la capăt? Ce proiecte au rămas în sertar?
Plecarea intempestivă de la Ministerul Sănătății, în urma tulburărilor politice din această toamnă, mi-a lăsat un gust amar. Au rămas foarte multe lucruri importante în șantier și am motive serioase să cred că nimeni nu va mai face nimic pentru majoritatea lor.
Dintre ele aș aminti mai întâi aplicația FirstAidBurn pentru diagnosticarea profunzimii și suprafeței arsurii în vederea măsurilor terapeutice corecte în urgență. Softul este gata și e funcțional. Comisia Multidisciplinară de Arsuri îl va aviza cât mai curând, sper. Dar este necesară conectarea aplicației cu un sistem de telemedicină realizat cu sprijinul STS. Nu ar fi deloc ceva complicat de făcut. Dar pentru acest lucru e necesar ca ministerul să facă un protocol și apoi să organizeze implementarea aplicației în spitale. Asta presupune crearea unor proceduri, instruirea medicilor. Nu știu cine va mai avea disponibilitatea să se ocupe de asta la Ministerul Sănătății… Deocamdată proiectul e în aer, cu frustrările de rigoare ale tuturor celor care au muncit enorm pentru el.
Alt proiect lăsat neterminat este acela de reglementare a plăților ocazionate de transferul în străinătate, la nevoie, al pacienților cu arsuri severe care nu pot fi tratați în România. În mod normal, pentru un pacient asigurat care ajunge într-un centru de arși dintr-o țară UE aceste costuri sunt suportate de CNAS prin formularul european S2. Dar în cazul în care România este nevoită să apeleze la resurse medicale din alte țări din afara UE, cum a fost cazul la Colectiv, de exemplu, formularul S2 nu se poate aplica. De asemenea, CNAS nu poate achita cheltuieli de transport medicalizat. În acest moment, prin mecanismul de transfer rapid, transportul din România până la aeroportul pe care aterizează aeronava cu pacientul este organizat de DSU și este realizat cu avioane de la MAPN sau MAI. Problemele apar, însă, la finanțarea cheltuielilor de transport de la aeroportul de destinație la centrul de arși. Fiind vorba despre pacienți critici cu o condiție foarte vulnerabilă, e nevoie de ambulanțe de terapie intensivă sau de elicoptere care oferă condiții de terapie intensivă mobilă. Iar costurile nu sunt deloc mici.
Mihai Grecea și echipa documentarului Colectiv
Când a fost creat ordinul ministrului sănătății pentru mecanismul de transfer rapid am propus, ca reprezentant al supraviețuitorilor de la Colectiv în grupul de lucru de la minister, crearea unui fond special destinat acestor cheltuieli. Nu s-a făcut așa. Am descoperit ulterior că s-a creat o bază legală care să permită decontările acestor sume din programul Acțiunea Prioritară Arsuri, adică din banii care, în mod normal, ar trebui să ajute medicii români să trateze pacienți arși în țară. Acest lucru este inacceptabil și încă din ianuarie 2021, o dată cu venirea la Ministerul Sănătății, am demarat un anevoios proces de convingere a funcționarilor ministeriali de necesitatea modificării legislației în vederea înființării unui fond special dedicat acestor plăți. Un proiect de hotărâre de guvern, dezbătut atât cu Ministerul de Interne / DSU cât și cu Ministerul de Externe a rămas pe circuitul de avizare la Ministerul Sănătății și ar trebui aprobat cât mai curând de către viitorul guvern cu atribuții depline, în interesul pacienților, al sistemului de sănătate publică și al celui de intervenții în situații de urgență.
Aș mai menționa la capitolul proiecte foarte importante nefinalizate definitivarea colaborării cu Franța pentru programul de educație medicală a personalului medical care a trata pacienți cu arsuri în România. Acest program ar trebui să includă stagii de pregătire la centre de arși și de recuperare a arșilor din Franța, o țară cu uriașă experiență în domeniu, participarea unora dintre medici la cursurile Diplôme Inter Universitaire Brûlologie ale unor universități franceze, colaborarea cu specialiști francezi de top care să supervizeze un timp implementarea standardelor terapeutice în viitoarele centre de arși românești precum și demararea organizării unui program de studii interuniversitare româno-francez în arsuri la o universitate de medicină românească.
Și, nu în ultimul rând, la capitolul proiecte cu miză importantă nefinalizate aș trece elaborarea proiectului de legislație de reorganizare a activității de medicină legală în România.
5. Privind în urmă la ultimele luni, ai mai repeta experiența? Ai accepta a doua oară să mergi acolo pentru a îți continua munca?
Aș vrea să spun că alăturarea mea, ca reprezentant al pacienților, echipei secretarului de stat Monica Althamer la Ministerul Sănătății a fost din capul locului una asumată ca fiind de scurtă durată. Intenția mea era să ajut la demararea unor proiecte absolut necesare pentru care acumulasem o experiență și știam bine ce e de făcut. La modul ideal nu aș fi intenționat să rămân acolo decât cel mult până la sfârșitul lui 2021. Nu îmi permiteam să acord mai mult timp pentru asta. Mă așteptau proiecte care țin de profesia mea, filmul. Am fost, totuși, foarte dezamăgit că nu am apucat să termin toate proiectele începute.
Dincolo de asta, însă, există și alte surse de dezamăgire și deznădejde cu care m-am confruntat la Ministerul Sănătății. Încercând să simplific foarte mult aș spune că în cea mai mare parte a timpului în această instituție se face depanarea unor probleme care vin din disfuncționalități care țin de sistem. Trebuie să faci față unui asalt permanent al unor crize, urgențe, catastrofe iminente, care nu îți dau răgazul să te așezi și să gândești măsuri de reformă. Iar reforma este vitală. Nu se mai poate continua așa. Iar această stare de fapt te consumă și te frustrează foarte mult. Ca să poți supraviețui unui sistem care pârâie din toate încheieturile trebuie treci printr-un fel de desensibilizare, să poți să nu pui la suflet ce vezi ca să poți rămâne calm, „în control”. Și exact de lucrul acesta m-am temut cel mai mult: să nu ajung ca funcționarii hârșiți eternizați prin Ministerul Sănătății pentru care pacienții sunt doar niște numere și, cel mult, niște nume. Așa că, din acest motiv de igienă etică nu m-aș mai întoarce în acea instituție dacă nu ar exista premise reale pentru o reformă din temelii. Prefer să continui să presez din societatea civilă pentru rezolvarea unor probleme pe care le-am identificat cât am activat în minister.
6. Cum se vedeau lucrurile înainte de această experiență și cum se văd lucrurile din interiorul Ministerului Sănătății? De ce lucrurile se mișcă atât de greu acolo?
Contactul cu măruntaiele sistemului public de sănătate de la noi este perplexant. Activând în societatea civilă pentru a solicita respectarea drepturilor pacienților vezi doar o parte a problemei. Poți gândi limpede, neintoxicat de dificultățile practice de la firul ierbii. Și asta e esențial. Dar o dată ajuns la Minister am remarcat alte aspecte ale realității. Unele care țin de natura sistemului, altele care țin de natura umană.
E o cantitate de informație uriașă, ineficient gestionată în sănătatea publică. Ministerul Sănătății este o structură care are un nivel aproape inexistent de informatizare. Word, Excel, clientul de email și whatsapp-ul sunt aplicațiile folosite preponderent. Nu există nici un fel de sistem IT minimal de gestiune a informației care să-ți permită să știi cum stai, care sunt proiectele la care se lucrează, care e stadiul lor etc. Totul este, ca în anii 80, pe hârtie. Totul e pe bază de registru de corespondență completat cu pixul, pe ștampile, pe dosare închise cu cheia in dulapuri. Nu poți visa să schimbi ceva în mod real în sănătate acționând cu o astfel de structură. Acest nivel de subdezvoltare conservatoare aduce cu sine necesitatea existenței unei funcționărimi care să proceseze informația și să plimbe hârtiile. Funcționărime care, la schimbarea echipelor de la conducerea ministerului, își pierd brusc memoria. „Uită” toate proiectele la care lucrau dar nu erau de acord cu ele. Neexistând o infrastructură informatică unde lucrurile să rămână înregistrate și să poată fi continuate, dacă sunt cu adevărat oportune, indiferent cine se află la conducere, se constată că „se pierd” hârtii. Documente. Proiecte. Astfel că, în cel mai bun caz, totul e luat și reluat de la capăt într-o buclă sisifică de către fiecare nouă echipă instalată la conducerea ministerului. De unde și incapacitatea multiplă de acțiune rapidă și adecvată la realitate pe care o are Ministerul Sănătății.
Să punem acum toate aste observații în contextul unui sistem care presupune o politică intervenționistă a statului în sănătate și imaginea dezastrului devine și mai focalizată. Felul în care e finanțată sănătatea publică dă enorm de mult de lucru gestionarilor de resurse de la minister dar eficiență nu are cum să existe în contextul dat.
Văzând cum stau lucrurile, eu aș spune că o schimbare a sistemului în sensul eficientizării și creșterii calității serviciilor publice oferite ar fi posibilă doar prin asumarea politică de către Parlament a două lucruri. Primul ar fi reforma sistemului de finanțare a sănătății publice, care să ducă la o decontare a serviciilor medicale la valoarea corectă și, astfel, la eliminarea necesității alocărilor de bani prin sute de acțiuni punctuale de micromanagement financiar făcute de către MS. Un exemplu: programele acțiuni prioritare ajută enorm astăzi, în sistemul actual, completând lipsurile din decontările de servicii prin CNAS. Dar soluția reală e o calculare corectă a prețului serviciilor de sănătate și simplificarea sistemului. Probleme de felul acesta sunt extrem de multe la toate nivelurile. Din cauza faptului că Ministerul Sănătății este tributar unui sistem de organizare a sănătății publice de tip intervenționist, există o cantitate enormă de muncă administrativă la nivel micro. Ministerul nu mai apucă să-și exercite corect atribuții esențiale: crearea și implementarea de politici publice de sănătate. Nu că ar avea cu cine acum. Calitatea resursei umane și a expertizei, în general, e o uriașă problemă. Dar realitatea tragică e că Ministerul Sănătății nu mai are capacitatea reală de stabilire a standardelor și de control real, susținut și eficient, al îndeplinirii acestora. Iar acest lucru are consecințele grave asupra siguranței pacienților și asupra calității îngrijirilor medicale, consecințe pe care le suportăm cu toții când avem nevoie să ajungem la spital.
Al doilea lucru care ar trebui făcut este ceva ce nu se va întâmpla, probabil, niciodată: schimbarea statutului funcționarului public. Fără această reformă care ar trebui să aibă o improbabilă susținere parlamentară, nu se vor face niciodată schimbări reale în sistemul public. Felul în care funcționează instituțiile de stat și Ministerul Sănătății în special este grevat de ineficiența, incompetența, corupția și nepăsarea acestor funcționari. Funcționari pe care legea îi face să fie stat în stat. Prea mulți dintre ei au fost angajați printr-un sistem de sinecură politică, pe baza unor criterii aberante – un expert străin de top în sănătate, de exemplu, nu ar putea satisface criteriile de angajare la Ministerul Sănătății, criterii stabilite prin statutul funcționarului public. Este foarte greu spre imposibil să evaluezi în mod real și în timp util funcționari și să-i dai afară pe cei care nu-și fac treaba. Pentru o acțiune cât de cât eficientă, de obicei astfel de măsuri de reglare a schemei de personal se fac prin transferarea lor de pe un post pe altul. Lucrurile sunt ținute pe loc în acest fel.
Nu aș vrea să fiu greșit înțeles. La Ministerul Sănătății am găsit destui funcționari profesioniști și umani, empatici, care se străduiesc cât pot să facă lucrurile să se miște și cu care am colaborat bine. Pe care ne-am străduit să-i mobilizăm, să-i motivăm să lucrăm împreună pentru câteva acte de reformă. Și mă gândesc, de asemenea, că unii dintre cei nocivi (nu toți) au fost bine intenționați la începuturile carierei dar au ajuns atât de abrutizați, indolenți, lenți, apatici pentru că anii de lucru într-un sistem disfuncțional i-a desensibilizat, i-a demotivat și i-a făcut părtași la dezastru.
Aș mai adăuga încă o ultimă observație pe care am făcut-o în scurta activitate la minister. Cu toții suntem furioși că România nu a construit spitale moderne deși bani europeni sau finanțare prin Banca Mondială au existat. Eu aș risca să afirm că nici nu vom construi vreodată spitale cu acest sistem de gestiune a sănătății publice. Ministerul Sănătății nu are capacitatea reală să coordoneze astfel de investiții. Și cred că nici nu e bine să o facă direct. Nu are specialiști, nu are timp, nu are know-how. Gândiți-vă, bunăoară, că Ministerul Sănătății nu are în echipa sa ingineri, arhitecți specializați în spitale. Nu există posturile în schema de personal… Proiectele de infrastructură stagnante în minister sunt administrate de funcționari care știu doar să facă raportări frumoase. Realitatea e că nu poți angaja pe bani puțini, în condiții de funcționar public, specialiști care să mai fi făcut spitale mari. În primul rând că nu avem specialiști români în acest domeniu. Arhitecții și constructorii români știu să facă locuințe, mall-uri, birouri, poduri, șosele dar nu știu să facă spitale mari moderne care sunt, în primul rând, niște conglomerate tehnologice cu totul aparte. De altfel această nevoie de echipă hiperspecializată face imposibilă gestionarea proiectelor de infrastructură sanitară de către o altă structură de stat – Compania Națională de Investiții.
Pe de altă parte experții străini nu ar veni să lucreze la Ministerul Sănătății în condițiile de salarizare și de organizare românești. Așadar eu cred că soluția prezentată în PNRR care presupune înființarea Agenția Naționale pentru Dezvoltarea Infrastructurii în Sănătate, subordonată Ministerului Sănătății, este o cale care ar oferi garanția formării unei echipe de profesioniști de pe piața de muncă internațională, echipă capabilă să deruleze eficient, transparent și ducă la bun sfârșit investițiile de construire de infrastructură. Avem nevoie de implicarea adevăraților profesioniști, cu experiență dovedită în proiecte de acest tip din alte țări, ca să putem construi o infrastructură sanitară modernă. Bazându-ne pe ce există acum la Ministerul Sănătății, nu vom avea niciodată spitale.
Citește și:
INTERVIURILE HotNews.ro