Interviu. Filozoful Gabriel Liiceanu vorbește despre niște libelule interesante și ne explică la ce sunt buni intelectualii. Apoi, despre proiectul Europa

Acum câteva zile a apărut un nou volum scris de Gabriel Liiceanu, un jurnal de idei care urmărește perioada scrierii ultimelor trei-patru cărți ale sale. O colecție de fragmente de gânduri, interogații, reflecții, clarificări ce-l pot scoate un pic pe cititor din vârtejul și dezbinarea vieții de azi din România. Prima frază a cărții se referă la tihna vesperală, acea binecuvântată stare în care te poți gandi mai mult…

Comandați cartea cu autograful autorului de pe GiftBooks.ro

Mi-ați spus când am vorbit la telefon: ”A, deci vreți să vorbim despre «cartea cu libelule»”! Așa că mi-a rămas în cap întrebarea aceasta: de ce copertă cărții e decorată cu libelule?

Cartea se numește Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului. Subtitlul are o alură de roman englezesc de secol XVIII, unde adesea „acțiunea” capitolelor e enunțată, în mod afectat, în chapeaux-urile subcapitolelor, pe larg. I-am pus subtitlul Misterioasa circulatie a ideilor de-a lungul timpului ca să sugerez ce înseamnă Caiet de ricoșat gânduri. Dar celor din editură nu le-a plăcut titlul. A trebuit să mă țin tare pe poziție. Însă, în clipa în care fost compusă coperta, care de fapt are alura unui desen Belle Époque – pare că e un insectar stilizat, în care figura centrală este libelula – toți, în editură, au început să-i spună Cartea cu libelule. Titlul acesta e mai atrăgător, pentru că are un mister în el. Într-adevăr, de ce „cu libelule”? Odată făcută, coperta mi-a plăcut foarte mult și am a fost am început să văd legătura dintre libelulele care sunt pe copertă și interiorul cărții. Și mi-am adus aminte de splendida semnificație a unui mit budist japonez, în care libelula este o paradigmă simbolică a spiritului strămoșilor. Libelula este o insectă mai veche cu multe milioane de ani decât dinozaurii. Ea trece ca simbol al perenității și al străvechimii. Or, cartea asta a mea, Caiet de ricoșat gânduri, nu face decât să pună în scenă comerțul nostru cu gândurile strămoșilor. În filozofie cel puțin, mințile noastre funcționează prin conectarea la ideile fundamentale depănate de omenire de-a lungul vremii. Nu sunt mii de idei, sunt câteva zeci născute din întrebări recurente, care revin și sunt formulate altfel de fiecare generație. Gândirea omenirii de mii de ani încoace a pus în joc mereu aceleași teme – moartea, iubirea, ura, dragostea, bătrânețea, moartea, cinstea, răul, duplicitatea etc.

Revenind la libelule. În Japonia, așadar, în luna august apare, într-o anumită regiune, o specie de libelule roșii adorate de budiști tocmai pentru că, spune mitul, pe șeile lor înaripate, urcă anual spre noi spiritul strămoșilor. E, aici, o minunată simbolistică a continuității minții umane, cu tot ce a selectat ea mai bun de-a lungul secolelor. Prin meseria mea, sunt un împătimit al dialogului care se naște între mine și marii morți ai lumii. Aceștia ne-au lăsat gândurile în care noi ne regăsim, fondul de înțelepciune și inteligență al lumii. Cartea asta se numește Carte de ricoșat gânduri tocmai pentru că ea reprezintă dialogul meu cu acest fond spiritual al lumii. „Dialogul meu” înseamnă bucuriile mele de seară, când îmi aleg cărți din bibliotecă și mă apuc să stau de vorbă cu cei ce nu mai sunt. De la Platon, trecând prin Seneca, prin Montaigne, prin contemporani… În acest dialog, nici geografia și nici cronologia nu mai contează, timpul e abolit. Totul se reduce la întâlnirea neprogramată a ideilor emise în epoci diferite, pe un mare câmp al ideilor, în speță prin ricoșeul gândurilor pe pereții mega-creierului omenirii. Când încerc să explic ce vreau cu „ricoșeurile”, în acea Digresiune despre titlu care deschide cartea, spun exact asta: la un moment dat, tot citind în funcție de pasiunile pe care le am într-un moment sau altul, mi-a apărut gândul că întregul câmp al culturii s-a născut din idei care-și răspund unele altora, ieșind din orice relație de cauzalitate, de filiațiune sau cronologie. Și n-am făcut, în aceste trei sute de pagini, decât să sugerez sau să ilustrez, acest spectacol al ricoșeurilor care reprezintă cultura omenirii. Cultura noastră asta e: întâlnirea tuturor zig-zag-ului gândurilor de-a lungul timpului, fără să mai conteze momentul când ele apar și, până la urmă, nici cine e autorul lor. Important e că ele se întâlnesc în mintea fiecăruia dintre noi, când „facem comerț cu morții”, cum spunea Zenon când era întrebat cu ce se ocupă.

Se mai poate spune ceva despre simbolistica libelulei care care intersectează cartea asta. Magia aripilor lor, delicatețea aripilor care palpită, finețea lor neverosimilă trimite la întâlnirea noastră cu nuanțele neobișnuite ale gândurilor subtile. Cuvintele care ne izbesc pe noi nu sunt cele banale din limajul cotidian al comunicării, ci micile sau marile revelații pe care le avem atunci când ne întâlnim cu geniul mânuitorilor de cuvinte. Cărțile importante ne scot în fața ochilor gânduri pe care nu le gândiserăm niciodată. Ele vin către noi ca o surpriză și au magia neobișnuitului. E o mare încântare ca, citind o carte, omul să aibe senzația că i-a fost dăruit un gând neașteptat, o cheie de înțelegere a lumii. Am fost fericit să cred că, uneori, am putut pune în pagină magia subtilului, nuanța, neobișnuitul.

În sfârșit, libelulele mai simbolizează, prin trecerea de la elementul acvatic la cel aerian, metamorfoza pe care avem s-o suferim mereu, ca indivizi și ca omenire, în drumul nostru către mai înalt și mai bine. Înainte de Caietul de ricoșat gânduri, scrisesem o carte care se chema Așteptând o altă omenire și în care mă întrebam dacă specia umană va putea elimina vreodată dinăuntrul ei ingredientele răului: invidia, calomnia, ura, tot cortegiul acela sinistru care prevestește și însoțește crima.

Un exemplu foarte concret, foarte relevant este asemănarea între ideea dvs. privind bolul spiritual și un text al lui Seneca.

E vorba de un exemplu de ce înseamnă, în cotextul cărții, „ricoșeu”. Cartea e plină de „pachete de ricoșeuri” (sunt zeci și zeci), în care, repet, fascinant este că nici un autor nu știe că a intrat în dialog cu altul, că, de pildă, un budist din sec. XIV, Kenko, autorul faimoasei Tsurezuregusa, se întâlnește în gândirea lui, fără nici un contact direct cu spiritul occidental, cu Montaigne sau cu Cioran. Se întâlnește nu numai în același gând, ci chiar și în formularea lui! Or, asta e magic, cum spuneam.

Am scris cândva un text despre ce înseamnă „bolul alimentar al spiritului”, care se naște, spuneam, prin uitarea-asimilarea a ceea ce ai citit, prin topirea lecturilor tale în metabolismul final al minții. Noi citim, iar „mâncărurile” pe care le mâncăm servite de marii autori ai lumii, odată ingurgitate, se prefac, mistuite de mintea ta, și devin, uitându-și sursa, bolul alimentar spiritual final care reprezintă gândirea ta originală, născută din rumegarea pasionată a altor autori. Ei bine, am fost uimit să regăsesc aceeași idee, aproape la fel exprimată, la Seneca, ani de zile după ce făcusem „teoria bolului spiritual”.

O altă ilustrare a „teoriei ricoșeurilor” pleacă de la o idee pe care Noica nu obosea să ne-o repete: „valorile (adică bunurile spirituale) se distribuie fără să se împartă”. Asta e o vorbă colosală. Exemplul lui favorit era prietenia. Spunea: o pâine se poate împărți între patru oameni, fiecare primește un sfert. Și pâinea, împărțită astfel, se epuizează, dispare. Dar prietenia? Dar toate valorile? Dreptatea, curajul, pietatea, libertatea? Toate, distribuindu-se la oricâți oameni, nu dispar, sunt inepuizabile. Noi ne hrănim, la infinit dintr-o hrană care, consumată, nu dispare. Ei bine, exact această idee, și formulată aproape întocmai ca la Noica, apare tot la Seneca. Iată cum sună, de pildă, fragmentul acesta din Scrisori către Lucilius:

„Mai adaugă că marile și adevăratele bunuri nu se pot împărți, astfel încât fiecăruia să-i revină, câte o părticică. La o pomană, mâncarea, carnea și tot ce capătă cineva în mână se împarte în părți egale. Dimpotrivă, aceste bunuri indivizibile, pacea și libertatea, de pildă, aparțin în întregime tot pe atât tuturor, cât și fiecăruia în parte.”

Când m-am pomenit cu fragmentul meu despre bolul alimentar, tot în Scrisori către Lucilius, formulat aproape în aceiași termeni, am fost deopotriva flatat și dezamăgit. Flatat că mă întâlnesc cu un spirit de calibrul lui Seneca; dezamăgit că originalitatea „ideii mele” dispăruse. O mai avusese, vezi Doamne, și „un altul” înaintea mea! Am ajuns până într-acolo încât, ca să mă amuz, mi-am zis că Seneca m-a plagiat. Am inventat în felul acesta enormitatea pe care am numit-o „plagiatul à rebours”, plagiatul de-andoaselea. Plagiatul à rebours este, evident, un gest ludic, o glumă: cum o să te plagieze cineva înainte de a te fi născut tu? Însă, de vreme ce nu citisem acest text al lui Seneca înainte de a-l fi scris pe al meu, am hotărât că Seneca mă plagiase!

Ce rămâne serios la capătul acestui joc este răspunsul pe care-l căpătăm la întrebarea „de ce citim?” Căci, ne-am putea întreba cu toții, de vreme ce miile și miile de pagini peste care ți-au trecut ochii par să fi dispărut fără să lase, aparent, vreo urmă, de ce mai citim? Minunea e că memoria asta șubredă e de fapt un formidabil instrument de măcinat, care macină așa cum macină stomacul pentru întregul organism hrana introdusă în gură, realizând astfel procesele primare ale procesului metabolic care asigură întreținerea vieții. Seneca zice:

„Așa vedem că face și natura cu corpul nostru. Alimentele pe care le înghițim, rămânând așa cum sunt și înotând întregi în stomacul nostru, ne sunt o povară. Numai după ce s-au schimbat din ceea ce erau, abia atunci se transformă în forță și sânge. Așa să facem și noi cu cele ce ne hrănesc spiritul. Să nu lăsăm întregi cele ce înghițim, ca să nu ne ramână străine. Să le mistuim, căci altminteri vor trece în memorie nu în inteligență.”

E o mare bucurie să vezi bietul meu spirit de om de secol XXI întâlnindu-se cu cel al cuiva care a gândit cu 2000 de ani înaintea mea. Și e minunat să vezi că tu însuți poți experimenta, laolaltă cu marii autori ai lumii, asemenea ricoșeuri. Toți aceștia se întâlnesc fără să se fi întâlnit vreodată. Ăsta e miracolul spiritului: stai de vorbă fără să-l fi cunoscut vreodată pe cel cu care vorbești. Asta este provocarea „cărții mele cu libelule”: a înțelege cum se naște marele câmp al culturii ca întâlnire neprogramată a acelorași idei între ele. Aș fi fericit ca cei care ne ascultă să rețină acest lucru: de câte ori citim un text pe al cărui autor nu-l cunoaștem – fie că a murit cu sute de ani în urmă, fie că trăiește la celălalt capăt al pământului – noi stăm de vorbă cu el grație cărții. Orice carte pe care o deschizi e de fapt un dialog cu autorul ei. Un dialog nu in presentia, ci in absentia. Și, atunci, e minunat că poți să-ți spui: ia să vedem? Cu cine vreau eu să stau de vorbă? Dacă mă apuc să citesc texte pline de calomnii din ziare de manipulare (Cotidianul, Evenimentul Zilei etc), înseamnă că stau de vorbă cu indivizi de ultimul rang, cu personaje cu care n-aș vrea niciodată să am de-a face pe viu, darămite într-un dialog așa-zis spiritual. Merită? De câte ori citiți, dragi ascultători, cred că merită să vă gândiți dacă sunteți dispuși să vă pierdeți timpul sau să vă maculați mintea cu vorbele unui impostor. Parcă, totuși, e mai bine să stai de vorbă cu Montaigne sau Platon sau cu cine vreți dvs., cu Musil, sau Kundera sau Vargas Llosa sau Dostoievski, decât cu, să zicem, Cristoiu. Parcă e mai bine, e mai profitabil.

Ai nevoie de o anumită tihnă. Chiar prima frază din carte, după introducere: ”De ce oare ne așezăm mai des, în tihna serii, la taifas…”? Pare o întrebare retorică dar această ‘tihnă a serii’ n-o mai dobândim ușor, aici, în România. Cum obțineți dvs. această tihnă?

Dragă domnule Popescu, bănuiesc că atunci când e vorba de corpul dvs., nu pregetați să îl îngrijiți sau, dacă e bolnav, să-i administrați o terapie adecvată. De ce ar trebui să credem că mintea noastră nu are nevoie de îngrijiri sau terapii adecvate? Or, nu există terapie mai bună pentru echilibrul nostru mental, pentru starea noastră sufletească, decât lectura. Deci luați-o așa: Așa cum facem dimineața gimnastică sau ne ducem la înot sau la sală ca să ne ținem în formă, de ce n-ar fi obligatorie și tihna serii? A lua seara în pat o carte ca să elimini mâzga zilei, mizeria cotidianului, ca să te cureți de toxinele politicului, înseamnă a te duce la întâlnirea cu aceste spirite mari ale lumii, la „ședința de ricoșat gânduri”. Pentru că orice carte pe care o citesc reprezintă ricoșeul gândurile mele pe paginile ei. Aceasta e suprema gimnastică a minții.

Trecând în alt registru, în general oamenii în comentarii pe site sau oamenii cu care vorbesc au un fel de nedumerire: la ce sunt buni cărturarii? La ce sunt buni intelectualii umaniști pentru viața cetății? Și am găsit la dvs. citatul acest din Trădarea intelectualilor a lui Julien Benda (e la pagina 21):

“Cărturarii nu i-au putut împiedica pe laici să umple întreaga istorie cu vuietul urii și masacrelor lor. Dar i-au împiedicat să aibă cultul acestor acte, să se mândrească cu înfăptuirea lor. Putem afirma că mulțumită lor, timp de două mii de ani, omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”.

E una din propozițiile mari ale ale secolului XX. Propoziția asta a lui Benda pune întrebarea la ce sunt buni intelectualii cu vorbitul lor și cu idealismul lor prăfuit. Ne referim la intelectualii umaniști autentici, nu la cei care au creat și organizat ideologic ura; la cei care au crezut în marile valori ale lumii, în constanța lor, în distincția clară dintre bine și rău, în general, în idealul de umanitate civilizată. Dacă confrunți aceste idealuri ale umanismului cu istoria vie a speciei noastre, șocul pe care-l primești constatând divergența dintre ele e teribil. Istoria noastră, cea care care se învață și în școli, e o istorie a crimelor, a războaielor, în primul rând. Este o istorie a cruzimilor și fărădelegilor, este istoria reală, de care ne invită Machiavelli să ținem seama când facem politică și când, spune el, e de dorit să lași deoparte vorbirile înălțătoare și scenografia etică. În politica obișnuită și în gestionarea economiei puterii, „principele”, conducător politic, nu se poate ghida după principii morale. El trebuie să aibă o strategie în care răul apare ca ingredient necesar în atingerea „liniștii în cetate”. Mai trebuie să omori pe câte unul în piața publică, să te aliezi cu cineva care înainte ți-a fost dușman, să trădezi, să fii crud, laș, sperjur, după nevoie. Si atunci, ce rost are discursul umanist al intelectualilor autentici, din moment ce istoria îl ignoră total? Or, Benda spune ceva esențial: oamenii politici îl ignoră în practică, dar n-au curajul să teoretizeze răul ca rețetă de viață. Dacă Napoleon omoară trei milioane de francezi în războaiele lui nu va spune că, în fapt, o face pentru gloria lui, ci pentru la glorie de la patrie. Marii cuceritori ai omenirii care trec drept eroi, sunt totodată marii ei criminali. Ei bine, Benda spune că intelectualii idealiști, așa cum ați citit, i-au împiedicat pe oamenii politici să aibă cultul crimelor pe care le-au făcut, i-au împiedicat să se mândrească cu înfăptuirea lor, i-au împiedicat să teoretizeze minciuna și crima ca fiind normalul vieții umane: „timp de două mii de ani omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”. Se poate însă pune întrebarea: dar ce dacă omenirea a cinstit binele, de vreme ce a continuat să facă răul? Păi, nu e chiar așa. Pentru că, dacă ții viu idealul binelui, îi dai o șansă binelui să existe, totuși. Să nu iasă din lume. Dacă n-ai face asta, atunci răul chiar s-ar instala ca regulă de viață, ar fi teoretizat și justificat ca atare. Nu vedeți că ce se întâmplă la noi în clipa? Odată cu furtul, cu jaful, ni se fură și cuvintele? Toți cei care practică de 30 de ani corupția, care fac legi pentru legitimarea nedreptății, care, istoric vorbind, ne-au blocat țara și care au adus România pe ultimul loc între națiunile Europei, vorbesc cu cuvintele noastre. Nici unul nu cinstește la scară deschisă răul pe care-l face. Apar la televiziuni și vorbesc în cuvintele noastre: bine, dreptate, cinste, adevăr etc. Ne fură cuvintele binelui. Ei au fost obligați, făcând răul, să împrumute vocabularul binelui.

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro