INTERVIU Joshua Oppenheimer, autorul lui "The Act of Killing", tulburatorul documentar despre genocidul indonezian: "Acesti oameni nu sunt psihopati, monstri sau nebuni"

Cel mai spectaculos documentar al anului ii pune pe cativa dintre autorii masacrelor din Indonezia anilor 60 sa se joace pe sine sau sa joace rolul victimelor in scenete imaginate chiar de ei. Dincolo de expunerea unui regim politic, filmul dezvaluie natura umana. „Provocarea fundamentala a filmului e ca il face pe spectator sa se contemple pe sine”, spune Joshua Oppenheimer in interviul acordat HotNews.ro la Berlin, in ziua cand era premiat de Academia Europeana de Film.

„The Act of Killing” a fost realizat in decursul a aproape 10 ani si a plecat de la recomandarea supravietuitorilor victimelor masacrelor din Indonezia anilor 60 de a face un film care sa arate ca refuzul unei discutii publice continua sa saboteze societatea indoneziana macinata de coruptie si teama.

Oppenheimer i-a filmat pe toti criminalii care au ucis presupusi comunisti in anii 60 si cu care a stat de vorba in nordul Sumatrei. Cel de-al 41-lea a fost Anwar Congo, care a devenit personajul principal al filmului. Din 1200 de ore de material s-a ajuns dupa montaj la doua ore si 20 de minute.

„The Act of Killing” face furori peste tot unde e aratat. (In Romania s-a vazut la TIFF.). In 7 decembrie a fost desemnat Documentarul European al Anului, iar cateva zile mai tarziu a intrat pe lista scurta a documentarelor din care se aleg nominalizatele la Oscar. Premiul Academiei Americane de Film e mai mult decat posibil pentru aceasta persoana extrem de empatica, nu doar extrem de inteligenta.

Reporter: De unde interesul pentru violenta in masa?

Joshua Oppenheimer: M-am fixat de la o varsta foarte frageda pe violenta in masa pentru ca familia mea a reusit sa scape de Holocaust inainte de a fi prea tarziu, stabilindu-se in America. Bunica s-a nascut la Berlin, bunicul era din Frankfurt. Am aparut intr-un secol al genocidului si violentei politice de masa – trasaturi caracteristice ale secolulului XX.

Dupa lovitura de stat din septembrie 1965 care l-a adus la putere pe Suharto, Anwar Congo si Adi Zulkadry, care pana atunci vindeau la negru bilete de cinema, au devenit conducatorii celor mai sangeroase bande de criminali din nordul Sumatrei care au actionat in timpul genocidului din 1965-66. Anwar a ucis singur aproximativ 1000 de persoane, in principal strangulandu-le cu sarma.

Negarea si imposibilitatea de a ne reconcilia cu trecutul au un pret foarte mare. „The Act of Killing” e marturia unei spirale descendente spre vid moral, coruptie si impunitate. Vidul moral e inevitabil cand lasam minciunile sa stea pe acelasi nivel cu faptul istoric. Astfel, cei vinovati continua sa castige. Asta se intampla in majoritatea cazurilor, altfel ei n-ar continua sa comita acte violente.

Negarea presupusa de minciuna duce la vid moral si, in ultima instanta, la vid cultural. Ca sa mentii adevarul acelor minciuni va trebui sa continui sa faci rau, de pilda, sa ucizi din nou. La fel cum se intampla cu Anwar, eroul filmului, care daca refuza sa ucida al doilea grup de oameni ar admite ca a gresit ucigandu-l pe primul.

Rep: De ce credeti ca Anwar a dorit ca nepotii lui sa stie ca a ucis?

J.O.: De fapt, cred ca el n-a dorit ca nepotii sa afle despre semnificatia gestului, de aceea prefera ca ei sa stie doar faptele. La sfarsitul filmului, cand aduce copiii sa vada scena respectiva unde el o interpreteaza pe victima, ii spun: „O sa fie mult prea violent, nu crezi? N-ar trebui sa-i lasi sa se uite”, la care el raspunde: „E in regula, e doar un film”. Cred ca pentru nepoti e, intr-adevar, doar un film. In acel moment filmam cu Anwar de aproape cinci ani, iar nepotul cel mic avea 9 ani. Nu stiu daca Ami stie ce a facut bunicul sau.

Copiii au venit, intr-adevar, sa vada filmul dar s-au plictisit repede si s-au dus sa se culce. Pentru ei era doar un film, asa ca Anwar dorea mai degraba sa se convinga pe sine ca n-a fost ceva real. Dar cand copiii au plecat, s-a trezit fara scutul uman care sa-l apere de realitatea ce bantuia fiecare cadru, de aceea a recurs la alta metoda disperata de a se convinge (si de a ma convinge si pe mine) ca totul nu era decat fictiune.

Asa a ajuns sa spuna: „Acum simt ce au simtit si victimele mele”. Un fel de recunoastere generica, in speranta ca voi musca momeala. Am facut acest film in beneficiul supravietuitorilor celor ucisi, nu ca sa-l ajut pe Anwar sa se spele de pacate. Supravietuitorii mi-au recomandat sa-i filmez pe criminali pentru ca asa as putea arata intreg regimul bazat pe coruptie si frica. De aceea, cand Anwar mi-a facut spovedania, am inteles ca incerca sa faca ce incercase cu nepotii lui, asa ca i-am spus: „Nu! Nu simti ce au simtit victimele tale pentru ca tu joci, iar ei mureau de-adevaratelea!”

Nu il acuzam, asta era adevarul. Cred ca in acel moment Anwar s-a vazut in fata unei prapastii imposibil de trecut, intre lucrurile pe care incerca sa si le spuna inca de cand a inceput sa comita aceste crime si ororile la care si-a supus victimele. Acesta e abisul in care e fortat sa priveasca la sfarsitul filmului si care il inghite in ultima scena. E interpretarea mea, e posibil sa ma insel.

Trailer:

In Indonezia filmul a rupt tacerea odata pentru totdeauna

Rep: Cum ati facut ca filmul sa nu fie interzis in Indonezia?

J.O.: Strategia noastra a fost sa evitam acest lucru pentru ca altfel armata ar fi atacat proiectiile si ar fi fost periculos pentru spectatori. Astfel ca am organizat la Jakarta impreuna cu Comisia pentru Drepturile Omului, in toamna lui 2012, proiectii inchise la care am invitat regizorii cei mai cunoscuti, celebritati, istorici, artisti, intelectuali, avocati specializati in drepturile omului, jurnalisti.

Reactia jurnalistilor a fost cea mai viguroasa. Redactorul-sef al celui mai important cotidian indonezian, „Tempo” (care are si o revista, cu acelasi nume), m-a sunat dupa proiectie si mi-a spus: „Josh, exista o perioada inainte de „The Art of Killing”, si alta dupa „The Art of Killing”. Am cenzurat povestile despre genocid inca de cand am intrat in jurnalistica, dar nu o voi mai face. Filmul tau m-a convins ca nu vreau sa imbatranesc asemeni unui criminal.

Prietenii lui Anwar, chiar si Adi care doarme bine noaptea, sunt cu totii distrusi de ce au facut. Adi e un fel de coaja uscata a unei fiinte umane, chiar daca nu e la fel de tulburat cum e Anwar. Asa ca o sa spargem tacerea despre genocid si o s-o facem la scara larga astfel incat sa ajutam si filmul. Vom publica o editie speciala dubla a revistei si vom arata ca „The Act of Killing” e un experiment repetabil oriunde in Indonezia.”

A trimis 60 de jurnalisti, aproape intreaga echipa redactionala, pe teren pentru a cauta oameni ca Anwar. Jurnalistii au repetat ce facusem in cei doi ani inainte de a-l intalni pe Anwar, cand am filmat fiecare criminal intalnit in nordul Sumatrei. (Anwar fusese al 41-lea.).

Jurnalistii au strans sute de pagini de marturii de la criminalii pe care eu ii filmasem, din care s-au publicat 75 de pagini in revista, plus 25 de pagini despre film. Aceasta editie speciala dubla a revistei s-a vandut ca painea calda, a fost retiparita, s-a vandut iarasi imediat si pe urma a mai fost tiparita odata.

Si de unde nu se vorbea deloc despre aceste crime, dintr-o data ele au umplut paginile ziarelor si s-a rupt tacerea odata pentru totdeauna. Filmul a avut la inceput proiectii inchise pentru 200 de spectatori, iar din decembrie 2012 am inceput cu 50 de proiectii in 30 de orase, astfel incat vreo 10 000 de oameni l-au vazut in prima zi.

Rep: De ce ati avut proiectii inchise?

J.O.: N-am vrut ca filmul sa fie interzis inainte de a fi vazut, dar pana in aceasta vara el a fost vazut in 100 de proiectii din 118 orase, majoritatea proiectii deschise. In 3 septembrie, zi care marcheaza aniversarea inceputului atrocitatilor, am facut posibil ca filmul sa poata fi descarcat gratis in Indonezia. A fost descarcat de 6 500 ori in prima zi numai in Jakarta.

Filmul a picat aidoma copilului din „Hainele cele noi ale imparatului”. E acceptat ca film indonezian si le da in sfarsit oamenilor un spatiu unde sa poata vorbi fara frica despre subiectele cele mai dureroase care influenteaza coruptia de azi, impunitatea, traumele, vidul moral si cultural. Nu e activism, ci punctul de plecare al activismului. In Indonezia genocidul a distrus fundatia intregii societati.

„Identificarea cu Anwar m-a facut sa ma simt raspunzator”

Nascut in 1974 in SUA, Joshua Oppenheimer are si pasaport britanic, iar in prezent locuieste la Copenhaga. A studiat regia de film la Harvard si a debutat in documentar in 1998, cu „The Entire Story of Louisiana Purchase”. Intre 2004 si 2012 a realizat mai multe documentare in Indonezia, printre care si „The Act of Killing” la care multi ani a lucrat din propriile fonduri, pana cand Werner Herzog si Errol Morris au vazut cateva imagini si au decis sa se implice. La fel, producatorul danez Signe Birge Sorensen care intre timp l-a luat pe Oppenheimer partener la compania sa din Copenhaga, Final Cut for Real.

In prezent, Oppenheimer e in montaj cu un alt documentar filmat in Indonezia, despre familia uneia dintre victimele genocidului anilor 60. „The Act of Killing” e co-regizat impreuna cu Christine Cynn si cu un regizor indonezian care a preferat sa ramana anonim.

Rep: Ati petrecut mai multi ani cu acest film. Cat de solicitant a fost din punct de vedere psihologic?

J.O.: Mi-am propus de la bun inceput sa nu fac niciodata saltul de la „Anwar a facut ceva monstruos” la „Anwar e un monstru”. (Asta ca sa ma asigur ca nu sunt ca el.). Daca as fi acceptat ca e un monstru, l-as fi descalificat ca om si mi-ar fi fost imposibil sa inteleg natura umana si consecintele impunitatii in societatea unde criminalii traiesc.

Odata ce am facut alegerea de a-l trata pe Anwar ca pe o fiinta umana, am inteles ca trebuia sa fiu aproape de el. Nu poti face un film despre alta fiinta umana punand distanta. Apropierea de Anwar mi-a facut misiunea si mai grea, in primul rand pentru ca intreaga experienta a devenit coplesitoare emotional, lucru pe care am incercat sa il translez in experienta privitorului, prin montaj.

Am avut multe luni de cosmaruri in timpul filmarilor. Exista o scena in versiunea lunga in care Anwar macelareste un ursulet de plus. Cand filmam aceasta scena eram foarte aproape de Anwar, mai ales ca operatorul era in ziua aceea bolnav si ii tineam locul. Am inceput sa plang in timp ce filmam si m-am oprit pentru ca microfonul lui Anwar nu mai mergea (ma ocupam si de sunet). Cand m-am apropiat sa ii asez microfonul, Anwar m-a intrebat daca sunt ok.

Am spus ca nu prea. Avansasem deja destul de mult cu filmarea, dar din acel moment am inceput sa am niste cosmaruri ingrozitoare noaptea, ca si cum ceva s-ar fi deschis in mine. Probabil ca ceva s-a deschis temporar si in Anwar la sfarsitul filmului, dar aceste vise oribile eu le-am avut luni in sir.

Rep: Ati putea sa le impartasiti cu noi?

J.O.: Au fost mai multe, dar intr-unul din ele ma duceam la o cina de familie – de Thanksgiving sau alta sarbatoare americana, si realizam ca intr-un fel sau altul toti cei de la masa erau morti, ca fusesera deja ucisi si ca urmau sa dispara in timpul cinei. Nu se prefaceau in cenusa la modul fizic, dar stiam ca trebuia sa vorbesc repede cu ei pentru ca urmau sa dispara. Era ingrozitor si ma trezeam de fiecare data infricosat. A doua zi imi era frica sa ma culc, dar a treia zi capotam de oboseala si dormeam 12 ore fara vise, dupa care o luam de la capat. Am avut astfel de vise cam opt luni.

Apropierea de Anwar a fost dureroasa si pentru ca am facut cunostinta cu parti ale sinelui meu care ma faceau sa ma simt raspunzator – acesta era un alt element al cosmarurilor: faptul ca din vina mea murea respectiva familie. Cred ca identificarea cu Anwar m-a dus in acel punct.

Provocarea fundamentala a filmului e ca il face pe spectator sa se contemple pe sine insusi. Multi spectatori, din toata lumea, s-au aratat dispusi sa vada o mica parte din sine in Anwar. Cand acest lucru se intampla, cand empatizezi chiar si pentru o secunda cu el, toata fatada paradigmei morale de care ne cramponam ca sa dam sens lumii – si care spune ca oamenii sunt fie buni, fie rai -, cade.

Alti spectatori prefera sa spuna ca acesti oameni sunt monstri, nebuni, psihopati. Ok, le spun, dar nu uitati ca depindeti de acesti monstri, nebuni si psihopati ca sa va hraniti, sa va imbracati si sa puneti benzina in rezervor. Tot ce cumparam depinde de oameni ca Anwar si de prietenii lui care fac ca marfurile sa fie ieftine.

In pretul mic pe care il platim intra si plata pentru acesti gealati, cutitari si spargatori de greva care ii fac pe oameni sa se teama. Aceste lucruri se stiu, nu e vorba despre o realitate dintr-un obscur colt al globului. Sunt maruntaiele acestei realitati, chiar si ale acestui hotel de cinci stele din Berlin.

The Act of Killing

Foto: theactofkilling.com

Rep: Au venit criminalii din „The Art of Killing” cu sugestii despre cum ar trebui sa filmati o anumita scena, probabil inspirati de filmele americane care le plac atat?

J.O.: Categoric, asta a fost si esenta metodei. Fiecare scena trebuia sa fie propusa de ei. Uneori spectatorii vor sa stie daca aceste accente suprarealiste, ca de pilda pestele gigant sau cascada, au venit de la ei. Raspunsul e da. Cascada, de pilda, face parte dintr-o scena a izbavirii propusa de Anwar ca o consecinta a faptului ca jucase rolul victimei. Fusese ceva traumatizant si simtea nevoia unei purificari.

Rep: Chiar el a propus scena?

J.O.: Da, exact cum se vede in film. O jucase pe victima, facandu-ma sa cred ca s-a schimbat, iar in urmatoarea scena a propus aceasta renastere grotesca unde victimele il asteapta in Rai ca sa-i multumeasca pentru ca le-a ucis. Am fost extrem de dezamagit, dar am fost de acord sa filmam numai pentru ca scopul proiectului era, inainte de toate, de a arata acest regim al impunitatii.

Scena ar fi fost cea mai oribila metafora a lipsei de pedeapsa pentru crime, dar eram dezamagit pentru ca avusesem senzatia ca faptul ca o jucase pe victima fusese suficient de traumatic pentru Anwar astfel incat sa-l faca sa se schimbe. Nu puteam crede ca acum dorea sa sarbatoreasca, dar nu imi dadeam atunci seama ca glorificarea nu era neaparat opusul constientizarii. Glorificarea genocidului si remuscarea erau doua fete ale aceluiasi lucru.

„Filmul acesta arata cum e sa fii eu”

Rep: Ar fi interesant de stiut daca ati aratat filmul unor psihologi. Ce feedback ati primit?

J.O.: Au fost multi psihologi care au vazut filmul si chiar au fost niste conferinte despre trauma unde filmul a fost supus dezbaterii, dar am avut nevoie in mod special de sfaturi inainte de a-i arata filmul lui Anwar. Mi-era teama ca experienta vizionarii sa nu fie devastatoare pentru el. Devastatoare in multe feluri, pentru ca una e sa te uiti la fiecare scena in parte si sa te raportezi la realitatea ei pentru a crea scena urmatoare, si altceva sa vezi toate experientele cumulate.

Am vorbit cu trei psihologi dintre care doi mi-au fost de mare ajutor pentru ca mi-au spus: „Un om care a trait cu sine si cu lucrurile pe care le-a facut e un supravietuitor si poate compartimenta ce a facut. Asa a si reusit sa traiasca pana acum. Daca tu crezi ca sa ii arati filmul e cel mai corect lucru, ar trebui sa gasesti cel mai securizant loc in care sa o faci.”

Reactia lui a fost profunda. A fost foarte tulburat, a plans, a ramas tacut (cam cum am fost si eu la scena cand macelarea ursuletul de plus), iar cand in fine a vorbit, a spus: „Filmul acesta arata cum e sa fii eu.” Apoi a tacut din nou si a adaugat: „Sunt usurat ca am fost in stare sa arat ce inseamna aceste lucruri si nu doar ce am facut. Toata viata am vorbit despre ce am facut, dar acum cineva e atent si la ce inseamna aceste lucruri.” A fost ca o eliberare pentru el.

Am ramas in contact si vorbim regulat ca sa fiu sigur ca il putem ajuta daca are probleme si daca e acuzat de grupul paramilitar ca a colaborat cu mine. Din fericire, toata vina e pusa pe umerii mei. Cred ca vorbesc cu el o data la trei-patru saptamani si pentru ca am trecut impreuna printr-un proces dureros si transformativ, un proces foarte intim care va ramane cu mine pentru totdeauna.

Rep: Aveti voie sa va intoarceti in Indonezia?

J.O.: Cred ca mi s-ar permite, nu mai au liste negre, dar nu cred ca as mai iesi de acolo. Nu stiu daca as fi ucis sau… Poate ca, daca m-as duce in vacanta in Bali, nimeni n-ar spune nimic dar, daca m-as baga in ceva, as putea fi arestat ori ucis.

Rep: Va simtiti in siguranta in Danemarca?

J.O.: (Lunga pauza.). Da.

Rep: La ce ajuta in Indonezia premiile pe care le ia „The Act of Killing”?

J.O.: Cel mai important e ca fiecare nou premiu face sa se vorbeasca iarasi despre film, si nu doar despre el, ci despre genocid si despre faptul ca nimeni nu si-a cerut iertare in mod public pentru el. Tot acest sezon al premiilor ajuta ca impunitatea sa fie mentinuta in prim-planul discutiilor din societatea indoneziana, mai ales ca in 2014 vor fi alegeri prezidentiale si parlamentare.

E important pentru ca principalul candidat e un general de armata pe nume Prabowo Subianto care se afla pe lista negra a Departamentulul de Stat al SUA. Nu i se permite sa intre in SUA pentru rolul sau in planuirea unor crime in masa si pentru torturarea studentilor activisi in 1998, cand Suharto a fost dat la o parte.