Intre ecumenismul trait si cel impus (de Gelu Trandafir)

Dincolo de frazele bombastice, garnisite cu citate din Evanghelii, miscarea ecumenica este in criza. Cercuri monahice ortodoxe o considera cea mai mare erezie, iar Papa Benedict VI o trateaza cu prudenta.

Deciziile unor biserici protestante precum hirotonirea femeilor sau a unor episcopi homosexuali declarati au produs o indepartare a acestora fata de catolici si ortodocsi, punandu-i in situatii dificile pe avocatii ecumenismului din cele doua biserici apostolice.

Biserici ortodoxe, precum cea a Bulgariei si a Georgiei, s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor.

„Cand comunistii erau la putere, noi trebuia sa fim ecumenici. Acum putem fi ortodocsi”, ii explica un seminarist din Estul Europei unui teolog ortodox american, sustinator al ecumenismului.

Si, in buna masura, actuala criza este factura pe care institutia cea mai vizibila a miscarii ecumenice, Consiliul Mondial al Bisericilor, trebuie sa o plateasca pentru gravele compromisuri facute in Razboiul Rece.

In 1961, pilotate de regimurile comuniste din Europa de Est, Bisericile Ortodoxe autocefale au aderat in corpore la organismul pe care, in 1948, la Moscova, il denuntau a fi instrumentul imperialismului american.

Rezerva intemeiata a Vaticanului fata de aceasta institutie (Biserica Catolica are doar statut de observator), combinata cu masiva infiltrare comunista, a transformat Consiliul Mondial al Bisericilor intr-o fortareata marxista; institutia nu a criticat niciodata prigonirea crestinilor din Estul Europei sau Cuba, oferind sustinere sandinistilor din Nicaragua si altor miscari comuniste

„eliberatoare”; nu a considerat o amenintare inarmarea URSS, afurisind in schimb initiativa de aparare strategica a lui Ronald Reagan.

In acele vremuri de prigonire a crestinilor, adevaratul ecumenism nu era practicat la Geneva, oras al lumii libere in care-si ducea tihnit traiul Consiliul Mondial al Bisericilor, ci dincolo de Cortina de Fier si zidurile inchisorilor. O marturiseste parintele Steinhardt, in „Jurnalul Fericirii”.

„Cei trei preoti se sfatuiesc intre ei, apoi vin sa ma intrebe: ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox?”, descria Nicolae Steinhardt ajunul botezului sau de la Jilava. „Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul.

Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si, ca un omagiu pentru credinta lor si o dovada ca intelegem cu totii a da viata ecumenismului intr-o vreme in care Ioan XXIII e pe tronul pontifical, voi rosti crezul in fata preotilor catolici.”

Botezat de parintele Mina Dobzeu cu apa turnata dintr-un ibric, Nicolae Steinhardt a recitat Crezul ortodox, langa tineta, in fata unui preot greco-catolic, reinnoindu-si fagaduinta de a nu uita ca a fost „botezat sub pecetea ecumenismului.”

E un exemplu de credinta autentica si ecumenism adevarat la care ar putea sa mediteze participantii la Adunarea Ecumenica Europeana de la Sibiu. Entuziasmul natang, nivelator, care incearca sa puna adevarul intre paranteze, sau incercarile de deturnare a miscarii ecumenice spre cauze marxist-ecologiste, care nu au nimic de-a face cu credinta in Hristos, compromit ecumenismul.

si totusi, chiar daca nu ar fi imperativul lui Hristos „ca toti sa fie una”, intr-o Europa in care Bisericile se confrunta cu o ofensiva anticrestina, iar nu cu incalzirea globala, nu exista alta solutie decat calea „dialogului iubirii” inaugurat in 1964 de Papa Paul VI si patriarhul ecumenic Athenagoras.