Ioana Uricaru face limonada din visul american / Masacrul de la Utoya intr-un film terifiant

In corespondenta de azi de la Festivalul de film de la Berlin (15-25 februarie) scriu despre debutul Ioanei Uricaru, „Lemonade”, care a avut aseara o aplaudata premiera mondiala in sectiunea Panorama, precum si despre „U- July 22”, de Erik Poppe, impresionanta reconstituire a masacrului din 2011 de pe insula Utoya, cu sanse la Ursul de Aur.

„Lemonade” a avut premiera mondiala in 19 februarie, de la ora 22.30 si, chiar daca proiectia s-a terminat tarziu, oamenii au ramas sa aplaude echipa si sa afle detalii de culise. Pe langa echipa filmului si reprezentati ai companiilor de productie implicate (filmul e produs de Cristian Mungiu prin Mobra Films cu companii din Canada, Germania si Suedia), au venit la proiectie si Emil Hurezeanu (ambasadorul Romaniei la Berlin), Adrian Ghenie, Corina Suteu, Radu Mihaileanu, Ada Solomon, Maria Dragus si altii.

Din echipa filmului au urcat pe scena regizoarea si scenarista Ioana Uricaru, producatorii Cristian Mungiu si Tudor Reu, directorul de imagine Friede Clausz, monteurul Mircea Olteanu, interpretii Malina Manovici, Steve Bacic, Milan Hurduc si Goran Radakovic.

Vedeti aici primirea calduroasa de dupa premiera:

Acesta e primul lungmetraj al Ioanei Uricaru, care a participat in 2009 la proiectul-omnibus „Amintiri din Epoca de Aur”, produs de Cristian Mungiu si selectionat in sectiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes.

In „Lemonade” Ioana Uricaru (care locuieste din 2001 in SUA) pune cap la cap detalii din propria experienta de imigrant cu experiente auzite de la altii si construieste o poveste simpla si eficienta despre o tanara femeie din Romania care incearca sa se stabileasca peste Ocean, dar se confrunta cu probleme la tot pasul – birocratice si nu numai.

Desi a avut norocul sa se casatoreasca rapid cu un fost pacient (ea e asistenta medicala si a mers in SUA sa munceasca pe o perioada fixa), sotul nu pare omul bun pe care-l crezuse, ofiterul de la imigrari o hartuieste sexual, iar socul cultural se traduce prin tot felul de detalii si incidente – de la lipsa unui „iaurt normal” in magazine sau aerul conditionat din toate institutiile pana la interdictia de a-ti lasa copilul singur fie si un minut daca nu vrei sa vina politia si sa te trateze ca pe un infractor.

„Sa fii imigrant e o experienta traumatizanta, o situatie foarte vulnerabila. Sunt multe detalii care nu prea apar in filme sau in presa, dar care sunt relevante pentru orice imigrant din oricare parte a lumii ar veni. Sunt atatea lucruri care ti se intampla si pentru care nu esti pregatit! Stii ca trebuie sa ai permis auto, sa vorbesti engleza si sa muncesti din greu, dar multe alte lucruri care ti se intampla sunt echivalentul unui ciocan cu care cineva iti da in cap zi de zi”, a spus Ioana Uricaru, pe scena.

Ea a explicat si de ce a ales acest titlu pentru film (acum sapte ani, cand a inceput sa lucreze la proiect, titlul era „Luna de miere”, dar intre timp a aparut alt film cu acest titlu.). Americanii au un proverb care spune: „Atunci cand viata iti da lamai, fa din ele limonada”. Adica trebuie sa scoti tot ce-i mai bun dintr-o situatie dezavantajoasa.

Folosirea acestui titlu e, fireste, una ironica. Mara, femeia din film interpretata admirabil de Malina Manovici (la primul ei rol principal si al doilea din cinema, dupa „Bacalaureat”) are multa lamai de stors intr-o poveste care pare tot mai lipsita de perspective de la un moment la altul. Uricaru o urmareste in multe scene din apropierea autostrazilor, mergand grabita pe jos spre statii de autobuz pustii, incercand cu tenacitate sa faca orice e posibil (chiar si cand e supusa la compromisuri umilitoare) pentru a ramane in America.

Nu stiu cum reactioneaza strainii la un asemenea film („Screen Daily” scrie ca filmul e stereotip, „neconvingator si exasperant”, dar spectatorilor de aseara le-a placut), insa pentru cinematografia romana e interesant un astfel de film care arata romanesc (prin cum e regizat, scris, filmat, montat), dar care e plasat intr-un spatiu care nu seamana cu cel definit pentru noi de cinemaul american.

Steve Bacic, care joaca odiosul ofiter de la Imigrari, a spus pe scena ca si-a reamintit vazand filmul de discriminarile la care parintii sai, cu care a emigrat din Croatia in copilarie, au fost supusi, si a laudat modul realist in care e spusa povestea – faptul ca Mara merge inainte, desi ar putea renunta oricand pentru a se intoarce acasa.

Tenacitatea Marei, redata foarte bine de Malina Manovici, e firul de rezistenta al filmului, in conditiile in care povestea nu ii da momente de ragaz si simti la tot pasul ca nu se afla in lumea ideala si primitoare la care visase. Faptul ca Uricaru nu doreste sa sentimentalizeze ajuta ca acest tablou al imigratiei moderne sa se creeze cumva de la sine, sugerandu-ti in acelasi timp si ca tenacitatea e o conditie de baza pentru oricine vrea sa inceapa o viata noua oriunde.

„Lemonade” nu isi propune sa revolutioneze cinemaul, dar e onest si bine tinut in mana – ceea ce pentru un film de debut e foarte bine. Il veti putea vedea la toamna si in Romania (distribuit in Romania de Voodoo Films).

Trailer „Lemonade”:

A aparut Ursul de Aur?

„U-July 22” a fost ultimul film anuntat in Competitia Berlinalei 2018. A fost terminat in mare viteza dupa o tentativa esuata de filmare sub radar, in toamna anului trecut. Subiectul e inca dureros, iar tratarea lui la doar sapte ani distanta dupa masacrul de pe insula Utoya din 22 iulie 2011 inca poate parea o interventie pe rana deschisa (poate de aceea „Die Zeit” i-a dat o singura stea in cotatiile din „Screen Daily”, urcand filmul doar pe locul doi, dupa „Isle of Dogs”, de Wes Anderson, desi primirea lui de catre presa a fost cea mai puternica de pana acum).

Demersul lui Erik Poppe e justificat si terifiant. „Luna dupa luna, an dupa an ne-am dat seama ca amintirile se sterg. Tinerii supravietuitori cu care am vorbit erau ingrijorati ca oamenii uita. Mi-am dat seama ca intr-o Europa ca cea

U-July 22

Foto: Captura YouTube

de azi, unde fascismul e in ascensiune, trebuie sa ne aducem aminte ce s-a intamplat pe acea insula”, a spus regizorul la conferinta de presa.

Filmul are 90 de minute, din care 72 in timp real, exact cat a durat masacrul care a dus la moartea a 77 de tineri, ranirea a 100 si traumatizarea pe viata a altor aproximativ 300 (erau 500 de copii si tineri in acea tabara a tineretului Partidului Muncii in ziua cand Anders Behring Breivik a deschis focul, dupa ce cu doua ore inainte detonase o masina-capcana intr-un sediu al guvernului din Oslo.).

„Cand mi-am dat seama ca vreau sa arat ce s-a intamplat pe insula in 72 de minute doar din punctul de vedere al tinerilor, am ajuns la ideea de a folosi un lung plan-secventa pentru ca doream sa arat si timpul, ceea ce e greu in cinema”, a mai spus regizorul.

Pe baza interviurilor realizate cu majoritatea supravietuitorilor, care si-au exprimat dorinta ca un film despre Utoya sa fie facut acum, pana lumea nu va uita de tot, scenaristele Siv Rajendram Eliassen si Anna Bache-Wiig au scris un scenariu foarte precis de care distributia formata numai din neprofesionisti a trebuit sa se tina strans.

„Mi-am dat seama ca, daca m-as fi bazat pe improvizatie, ar fi iesit ceva haotic, asa ca scenariul in detaliu a fost important si am vrut ca actorii sa se tina de el. Am repetat toata vara lui 2017 pana cand ei au devenit foarte siguri pe text si l-am putut introduce pe cameraman in ecuatie, dupa care ne-am deplasat pe insula ca sa repetam si sa ne pregatim pentru cele cinci zile de filmare. Am putut filma un plan-secventa pe zi si am avut cinci sanse se ne iasa”, a spus Poppe la conferinta de presa unde a venit insotitit de multi dintre interpreti – inclusiv extraordinara Andrea Berntzen de 18 ani (care joaca personajul fictiv al unei fete care isi cauta disperata sora) si trei supravietuitori care au fost consilieri la filmare, venind pe platou si ajutand echipa se reconstituie atmosfera in detaliu. Fireste, au fost si multi psihologi pe platou.

Desi filmul se bazeaza pe realitate, personajele sunt fictive, povestea urmarind in mare pe adolescenta Kaja, a carei motivatie pentru supravietuire e data de responsabilitatea fata de sora ei care era in alta parte a taberei cand a inceput masacrul.

Nimeni nu isi poate imagina cat de cumplita e o asemenea experienta pana n-o traieste pe pielea lui, dar va asigur ca nici spectatorul nu sta relaxat. Poppe si echipa lui vad totul prin ochii tinerilor, cu toate detaliile si senzatiile de atunci: primele impuscaturi pe care le-au luat drept artificii, impresia ca e doar o aplicatie militara, ca atacatorii sunt mai multi, deruta creata de faptul ca Breivik era imbracat in politist si, in fine, faptul ca echipele TV au ajuns inaintea politiei (terifianta imagine a secolului XXI – pe insula inca mor oameni cand apare primul elicopter TV).

Important e ca numele lui Breivik nu e pomenit nici macar pe cartonul final („un extremist de dreapta”, se spune), si nu-l vezi decat o singura data de departe, si la inceput, pe o camera de supraveghere din oras. Cred ca Poppe a stiut din start ca Breivik nu trebuia transformat in vedeta, dar pe de alta parte acest mister al mortii pe care nu stii cine o seamana face filmul si mai terifiant.

E drept, in unele scene din a doua parte actiunea treneaza putin, dar cred ca sunt gandite dupa principiul montagnes russes, ca sa-ti dea ragaz sa-ti tragi sufletul pentru o noua runda. Asemeni lui „United 93” de Paul Greengrass, „U-July 22” acopera o tragedie reala cu convingerea ca cel mai mare omagiu pe care il poate aduce celor disparuti si mutilati e sa reconstituie cat mai fidel iadul prin care au trecut.