Iohannis, drona fără nume și patologia puterii

La scara războiului purtat de Rusia împotriva Ucrainei, drona căzută pe teritoriul românesc e un simplu detaliu. Pe de altă parte, reacția statului român, exprimată de la cel mai înalt nivel, e semnificativă și plină de învățăminte. Reacția inițială și mai ales întârzierea cu care a fost corectat tirul, deși devenise evident faptul că cei care contraziceau varianta oficială erau mai convingători, nu țin de o simplă eroare de comunicare. Imperativul comunicării politice impunea o corectare cât mai rapidă, comunicarea e însă subordonată unei strategii de acțiune mai largi, ori tocmai aceasta înțelegem că impunea întâi negarea incidentului de securitate, apoi amânarea recunoașterii sale.

Vasile Dâncu, fostul ministru PSD al Apărării, de altfel era ministru acum un an, deci cunoaște elemente importante din strategia de care vorbim, deși vorbește și el despre o eroare de comunicare, a făcut la RFI o observație de luat în seamă: « probabil că primul răspuns a fost mai degrabă un răspuns reflex ». Cum aici era vorba despre o negare a incidentului, ceea ce presupunea intrarea într-o confruntare retorică cu purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al Ucrainei, deducem că reflexele instituționale nu sunt atât de pro-ucrainiene pe cât ne-am fi putut imagina în actualul context. Reflexul nu este deci cel de a condamna ceea ce putea și poate fi interpretat ca o provocare a Rusiei, ci de a contrazice categoric poziția Ministerului de Externe din țara vecină. Nu e vorba aici numai de lipsă de empatie față de drama Ucrainei, ci și de o dorință de a semnala zgomotos că noi suntem eventual mincinoși, dar mai ales suntem inteligenți, știm că Ucraina are nevoie de o implicare mult mai directă a NATO, iar astfel de incidente o pot ajuta în acest sens. Suntem deci gata să facem treaba murdară a negării evidențelor, pentru că scopul fixat de Aliați este de a evita orice escaladare a conflictului nostru cu Rusia. Faptul că România reacționează astfel nu ar fi exclusiv rezultatul unei strategii naționale, ci și în spiritul recomandărilor NATO, ceea ce de altfel a fost indirect confirmat de declarația secretarului general al alianței făcută după ce România a recunoscut incidentul.

Totuși, e greu să te lași mulțumit de o astfel de explicație, minciuna legitimată strategic și prin aliați nu rămâne mai puțin rușinoasă.

Minimizarea unor incidente de acest fel poate fi perfect înțeleasă. Însă negarea lor se întoarce, iată, ca un bumerang. Nu numai resturile dronei trebuie duse în laborator, ci și resturile credibilității României. Indiferent de intenții, discursul oficialilor români i-a umplut și ne-a umplut de ridicol. E greu de crezut că e interesul NATO ca reprezentanții României să nu mai fie luați în serios. Ne-am făcut evident de râs la nivel internațional. Dar nici la nivel intern consecințele nu sunt de neglijat. Poate aici efectul este mai grav și va fi unul de durată pentru că vine într-un context în care clasa politică a ajuns, obiectiv vorbind, la un maxim de neprofesionalism, iar la nivelul percepției la un minim de capacitate de convingere.

Dovada că « reflexul » care a produs răspunsul inițial și amânarea recunoașterii erorii au fost (cel puțin) o aplicare eronată a unor strategii savante vine din faptul că declarația imprudent-categorică a lui Klaus Iohannis nu putea avea decât efecte negative.

În primă instanță, ea a dat apă la moară pro-rușilor și ucraineano-scepticilor care au văzut-o ca pe o confirmare oficială a unei părți a tezelor lor: ucrainienii mint, sunt anti-români, fac orice să implice România etc. Dacă nu apăreau probe clare, chiar dacă rațional vorbind argumentele și imaginile care susțineau poziția Ucrainei erau convingătoare, rămânea cel puțin o ambiguitate care profita conspiraționiștilor pro-ruși. Nici acum nu știm dacă intenția ministerului apărării a fost aceea de a recunoaște incidentul, sau au vrut să curețe zona de probele care-i prindeau în flagrant-delict de minciună cu repetiție. Oricum, discursul oficial al României a fost inițial acela de a acuza implicit Ucraina de minciună, ceea ce a fost nu numai nediplomatic, ci și o iresponsabilă mână de ajutor dată celor care critică Ucraina. Ca de multe ori, iresponsabilitatea este făcută în numele responsabilității…

În a doua instanță, varianta oficialilor români dovedindu-se falsă, asta întărește iar discursul conspiraționist pro-rus. Orice discurs oficial despre război nu este numai suspect, este descalificat din start. După acest moment, a scăzut și mai mult capacitatea elitei politico-militare românești, așa lipsită de empatie față de Ucraina cum este, de a argumenta acțiunile României în cadrul NATO în favoarea Ucrainei. Prețul ambiguității strategice, atât de dragă acestei elite, este ambiguitatea morală (de fapt, cele două se condiționează reciproc). Iar aceasta duce la o incapacitate evidentă de a mai convinge pe cineva.

Aici ajungem la cheia comportamentului șefului statului, a comportamentului principalelor instituții care au comunicat o minciuna sau, cel puțin, nu au rectificat varianta oficială imediat după ce au știut situația reală: ignorarea faptului că au de dat socoteală cetățenilor României. Sentimentul dominant al celor care conduc statul român e că pot manipula masele prin mass-media dependente economic. Astfel actuala elită politică are un complex de superioritate față de orice argument ideatic, moral, de bun simț. Nu minciuna te frapează în atitudinea oficialilor, nu minciuna a caracterizat discursul inițial atât de categoric al lui Klaus Iohannis, ci indiferența față de adevăr. Minciuna presupune conștientizarea adevărului și contrazicere lui. În cazul de față acest adevăr nu era încă clar celui care se grăbea să dea asigurări categorice. Pretinzându-se informat, șeful statului probabil că nu a mințit, era numai într-o situație de impostură. Dezmințirile sale erau acelea ale deținătorului unui adevăr superior micului adevăr al faptelor, nu știa dacă minte sau nu, dacă spune adevărul sau nu, asta era nerelevant câtă vreme avea convingerea că discursul său poate fi impus ca fiind adevărul la care se vor raporta toți ceilalți.

Cine se mai întreabă de ce președintele Iohannis, prin declarațiile sale categorice, s-a pus singur într-o astfel de situație, punând și România, probabil că nu ar trebui să pună accentul pe strategii sau pe incompetență, ci pe un exces de încredere în sine, pe o patologie cunoscută la oamenii care dețin puterea de prea multă vreme, pe hybris (sau hubris). Acest exces de încredere în sine e cel care poate produce strategii greșite, poate produce incompetență prin promovarea unor guvernanți aleși numai pe criteriul loialității față de șef, poate duce la accidente aparent de comunicare, dar care ne semnalează o pană gravă de luciditate. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro