Istoria diabolica
Secolul XX a fost unul al revolutiilor apocaliptice, al mesianismelor politice. Leszek Kolakowski avea dreptate: Diavolul s-a incarnat în sistemele totalitare (genocidare). Nu un Diavol enigmatic, nebulos şi abstract, ci unul concret, institutionalizat în aparatele terorii ideologice, psihologice, sociale. Evident, vorbim de mişcări utopic-revolutionare, care refuză transcendenta religioasă, dar recurg la o mistică politică de sorginte clar religioasă. Când am început să scriu cartea “Diavolul in istorie”, m-am gândit mult la semnificaţia titlului marelui roman politico-metafizic al lui Dostoievski, “Demonii” (sau “Posedatii”). M-a interesat cum functionează ispita totalitara, cum ajung oameni de factura normala să se „îndracească“. Ce metamorfoze secrete explică aceste transfigurări? Lenin isi trata camarazii apropiaţi cu o anumită caldura, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declansat niciodată epurarea interna din aparat sub forma «Marii Terori». Nu-mi pot imagina un Lenin asasinandu-i pe toti colaboratorii săi apropiati. Ceea ce nu inseamna că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Nu omul era scop in sine, ci Revolutia.
Ceea ce-i atrăgea pe misticii revoluţionari spre partidele politicii redemptive era tocmai această promisiune a unei regenerări absolute a condiţiei umane. Răul se realizează prin acţiunile celor care cred că au fost împuterniciţi de Providenţă (ori de Istorie) să transforme umanitatea în funcţie de propriile lor obsesii. Diavolul despre care vorbesc în carte este specialist în inginerie istorică. A sosit la Moscova, spre a relua tema din “Maestrul şi Margareta”, exact în clipa de vârf a Marii Terori staliniste. Diavolul făgăduieşte salvarea hic et nunc, mizează pe axiome, abuzează de sofisme şi simulează o logică perfectă. Se pretinde şi uneori chiar este profet. Vă amintiţi de câte ori a afirmat Hitler că profetizează, că vede şi ştie cu precizie viitorul…
Public aici fragmente din dialogul purtat cu profesorul universitar si rafinatul intelectual Adrian Mihalache, aparut in revista 22.
A.M.: Demonii lui Dostoievski intră în oameni fără voia sau ştirea lor, îi îndrăcesc şi, ca urmare, e necesar un proces de exorcizare. Dar, în principiu, Diavolul nu vine nechemat. El este trimis de Dumnezeu, pentru a-i tenta (testa) pe oameni, ca în cazul lui Iov şi în cel al lui Faust. Mai există, însă, încă o posibilitate, aceea ca Diavolul să fie invocat, pentru a ajuta la împlinirea unui scop nobil. Este ceea ce se întâmplă în romanul “Doctor Faustus”, de Thomas Mann. Acolo, pactul cu Diavolul este încheiat pentru ca un artist să dobândească puterea de înnoire în plan estetic. Or, nu poţi separa planul estetic de cel politic. Dostoievski spunea, citându-l pe Goethe, că Diavolul este acea putere care, dorind să facă răul, ajunge să facă binele. Omul, dimpotrivă, dorind mereu binele, ajunge doar la rău. Poate Diavolul să intre în istorie nechemat (din ţărână, ca la Faulkner)?
V.T.: Poate vă amintiţi de filmul “La Beauté du diable”, cu Michel Simon şi Gérard Philippe. A fost unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria. Demonii de care mă ocup eu în carte sunt metafizici ori, mai precis spus, ideologici. Ori, şi mai precis, utopici. Sunt demonii modernităţii, care vestesc viitorul de aur. Ceea ce-i deranja atât pe bolşevici, cât şi pe nazişti era tocmai umanitatea, failibilitatea asumată a lui Iisus. Nu mai puţin îi exaspera universalitatea pasiunii sale. Călugării religiilor politice moderne se aseamănă cu fanaticii medievali. Aşa l-a conceput Thomas Mann pe iluminatul Leo Naphta, antipodul luministului mereu perdant Settembrini…
Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în “Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul că maleficiile urzite de Diavol duc, adeseori, la un fel de progres. Dar aici începe o altă discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat.
A.M.: Este extrem de interesantă remarca dvs. privind „failibilitatea asumată a lui Iisus“. El era, totuşi, foarte sigur de sine. Când spui că Adevărul este acolo unde eşti Tu, nu încape nicio asumare de failibilitate. Împărtăşesc cu dvs. admiraţia pentru filmul lui René Clair, mai ales că este una dintre puţinele adaptări care trece de episodul Margareta, pentru a aborda boom-ul economic, declanşat de Diavol, la curtea împăratului. Şi, dacă tot vorbim de economie, mi se pare că există o diferenţă esenţială între comunişti şi fascişti, respectiv, nazişti. Primii erau obsedaţi de naţionalizare şi de planificare, în timp ce fasciştii italieni erau pentru corporatism, iar naziştii adoptau un program keynesist. De vreme ce ideologia lăsa liberă economia, mai putem vorbi de totalitarism?
V.T.: În ceea ce priveşte economia, nu pot vorbi cu competenţa de care aş avea nevoie despre corporatismul mussolinian. Dar ştiu că, la nivelul intenţiilor ideologice, fascismul (atât cel italian, cât şi versiunea radicală din Germania) se îndrepta către etatism colectivist şi, à la longue, planificare. Este, cred, ceea ce ştia un Ludwig von Mises atunci când considera că nazismul este, economic vorbind, o doctrină colectivistă. Sigur, ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Goering era liderul nazist însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut e limpede. Dar scopul era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, că singurul univers totalitar „desăvârşit“ a fost lagărul de concentrare.
A.M.: Cred că una dintre contribuţiile teoretice majore din această carte este analiza aprofundată a diferenţelor dintre leninism şi marxism. După teroarea lui Stalin, Lenin a fost perceput ca un exponent al socialismului „cu faţă umană“. Tânăr, era un „elev eminent“, de familie bună, iar, matur, vădea o anumită bonomie. Aţi explicat perfect noutatea adusă de Lenin privind funcţia partidului de a „injecta“ conştiinţa istorică în corpul social al proletariatului. Întrebarea este dacă o asemenea strategie nu este foarte atractivă pentru cei care se consideră, precum Raskolnikov, nişte aleşi? Înregimentarea într-o mişcare de tip leninist îmi pare un act specific unui spirit elitist. Nu-i aşa că Raskolnikov s-ar fi înscris în Partidul Comunist?
V.T.: Leninismul s-a născut din contopirea interpretării ruse a marxismului, oferită de Gheorghi Plehanov, cu tradiţia radicalismului utopic din acea ţară. Formula organizaţională pe care a inventat-o Lenin era clar înrădăcinată în mentalităţile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 şi de mai târziu. Demonii lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni şi statisticieni) anticipau, prin formulele lor îngheţate, imune la imperativele umanismului clasic, convingerile inflexibile ale celui care, în Ce-i de făcut?, născocea modelul „Noului Prinţ“, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolşevic.
În interiorul „partidului de tip nou“, al avangardei revoluţionare, se forja „Omul Nou“, dedicat cu trup şi suflet (accentuez, cu suflet) cauzei sacralizate. Pentru Lenin, admiratorul lui Nikolai Cernîşevski şi al lui Piotr Tkaciov, era de neconceput ca un militant să fie doar part-time activ în partid. Sigur, Lenin îşi trata camarazii apropiaţi cu o anumită căldură, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil că n-ar fi declanşat niciodată epurarea internă din aparat sub forma „Marii Terori“. Nu-mi pot imagina un Lenin asasinându-i pe toţi colaboratorii săi apropiaţi. Ceea ce nu înseamnă că Lenin accepta compasiunea drept valoare politică. Dimpotrivă, etica bolşevică (ori, mai precis, antietica) era una care excludea „moralitatea filistină“, sentimentalismul burghez, mila, solidaritatea dincolo de frontierele de clasă. Inamicul social era în chip „obiectiv“, vermina, şi trebuia lichidat, stârpit. Nu omul era scop în sine, ci Revoluţia. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explică tocmai prin promisiunea acceptării într-o „comunitate a virtuoşilor“. Leninismul este o exacerbare a voluntarismului istoric şi o celebrare a rolului presupus providenţial al unor elite autodesemnate drept încarnări ale raţionalităţii supreme.
A.M.: Vorbind despre precursorii leninismului, îi menţionaţi, pe bună dreptate, pe Plehanov, pe Cernîşevski, dar nu şi pe preferatul meu, pe Herzen. Lenin l-a recunoscut ca inspirator. Herzen şi-a pus averea (mare) în slujba reformării Rusiei, a finanţat şi condus influentele reviste ale emigranţilor ruşi, Poliarnaia Zvezda şi Kolokol. Şi-a luat apoi distanţă faţă de revoluţionari şi s-a raliat politicii reformiste a lui Alexandru al II-lea. Într-un fel, a parcurs în sens invers traseul marchizului de Custine. Era atitudinea lui cea mai rezonabilă cu putinţă?
V.T.: Aleksandr Herzen a fost şi preferatul marelui gânditor liberal Isaiah Berlin (capitolul despre acest personaj heterodox, chiar iconoclast, este dintre cele mai interesante în cartea sa devenită clasică, Russian Thinkers). Lenin îl putea respecta pe Herzen, dar în mod cert avea o formulă spirituală şi etică mai apropiată de a iluminatului Cernîşevski.
După anii de tumult revoluţionar, când a nutrit o pasiune dogorâtoare, Herzen a adoptat o viziune mai calmă, mai ponderată asupra ritmului marilor schimbări. A devenit un democrat radical, adversarul revoluţionarismului de tip iacobin, atât de îndrăgit de bolşevici. Avea să scrie rânduri care nu puteau fi decât anatemizate de cel căruia, mai în glumă, mai în serios, i se spunea Maximilien Lenin: „Progresul social este posibil doar acolo unde există o completă libertate republicană şi o deplină egalitate democratică. O (ordine) republicană care să nu ducă la socialism mi se pare o absurditate – o stare de tranziţie care să se conceapă pe sine drept scop. Pe de altă parte, acel socialism care ar renunţa la libertatea politică ar degenera rapid în comunism autocratic“. Din gândirea lui Herzen derivă socialismul democratic, menşevismul, constituţionalismul republican, nu despotismul bolşevic. Există un tragism epistemologic la Herzen, pe care nu-l vom afla niciodată la marxiştii autoritari gen Lenin, Troţki, Zinoviev, Buharin, Stalin şi ceilalţi. Istorismul lui Herzen era unul libertar. Cel bolşevic era autoritar, peremptoriu, lipsit de dubii. Scria Herzen: „Istoria este improvizaţie, voinţă, totul este ex tempore, nu există frontiere şi nici itinerarii“. Într-un fel, cuvintele lui Herzen se potrivesc momentului 1989. Revoluţia bolşevică a fost una ideologică şi teleologică, nu una spontană şi antiutopică.
INTERVIURILE HotNews.ro