Istorii și tradiții de Crăciun despre care acum se vorbește mai puțin: cât de vechi sunt târgurile de Crăciun și când au început să se împodobească brazii

Primii brazi de Crăciun au fost împodobiți în Alsacia, înainte de 1550, iar în teritoriile germane s-au răspândit puternic după 1650. Acum 170 de ani, românii începeau de pe la final de octombrie pregătirile pentru Crăciun și puneau în pivniță „rezerve” de vin, brânză și magiun. ​Ce a preluat Crăciunul de la vechile sărbători din Antichitate? Acum câte sute de ani s-a ținut primul târg de Crăciun?

Crăciunul la români, acum mai bine de 150 de ani

„De cum trecea Sf Dumitru (26 octombrie) toți mari și mici își aduceau lemne și crăci de la pădure. Apoi puneau la pivniță un butoiaș cu vin și drojdii, câte o putinică cu struguri, una cu brânză, oale cu magiun, prune opărite și afumate, dar și zarzavaturi. Curțile caselor se umpleau cu gâște, curcani, rațe și găini, toate puse sub comanda lui jupân Ghiță, porcul cel gras pentru Crăciun (…) Pentru mușchii lui jupân Ghiță, murăturile nu lipseau de la pivniță,

Toată lumea dregea și cercuia putinile pentru acrit varză, pe care o așeza în pivniță cel mai târziu până pe 21 noiembrie. Apoi uscau mere, înșirându-le felii pe sfoară, uscau stafide și coarne. Nucile și gutuile nu lipseau din nicio casă”

Descrierea îi aparține unui ploieștean pe nume Leonida S Georgescu, născut pe la 1850, iar el descria pe la 1920 cum se petrecea Paștele în Ploiești la jumătatea secolului XIX.

Informațiile sunt din volumul. Viața la Ploiești – Din vremea fanarioților până în perioada interbelică”, volum editat de istoricul Lucian Vasile.

Leonida S Georgescu scria că era mare petrecere chiar în noaptea de dinaintea începerii postului Crăciunului, pe 15 noiembrie. Din data de 6 decembrie, copiii începeau să umble cu steaua și cu vicleimul, care era un colind popular despre nașterea lui Isus.

Deosebită era ziua de Ignat, 20 decembrie, când se tăia porcul: „Alegea carnea deoparte, mușchii alături. Osânza o topeau, iar carnea moale și măruntaiele le opreau pentru caltaboși, cârnați și sarmale”.

De Crăciun, dimineața, toată lumea mergea la biserică, iar după slujbă „toată lumea lua masa de dimineață cu caltaboși, mezeluri și fripturi (…) vinul cel mai bun stropea toate bunătățile”.

Târgurile de Crăciun au câteva secole vechime, dar s-au schimbat enorm

Târgurile de Crăciun sunt o tradiție foarte veche, din perioada medievală, iar pentru început erau asociate cu perioada de iarnă în general și abia din secolul XIV au început să fie legate de sărbătoarea Nașterii Domnului. Printre cele mai vechi târguri sunt cele de la Munchen, Nuremberg, Frankfurt, Viena sau Dresda.

Cele mai vechi documente arată că la Dresda, în 1434, un târg a fost deschis pentru numai o zi, în Ajunul Crăciunului, iar la Nuremberg, cele mai vechi documente care vorbesc despre existența certă a târgului sunt de la 1628, dar se pare că se ținea și cu un secol mai înainte.

Nu este clar dacă aceste târguri de acum câteva sute de ani erau ținute pentru a celebra Crăciunul, sau doar aveau loc în preajma Crăciunului, Se vindeau multe lucruri, de la ceramică și carne, până la mâncăruri calde, Varietatea de dulciuri nu era însă așa de mare, dat fiind că în secolele XVI și XVII zahărul era extrem de scump.

O creștere puternică a târgurilor de Crăciun a fost în prima parte a secolului XIX, mai ales în Germania, iar unele orașe le-au mutat pentru câteva decenii la periferii, dar au fost readuse acum un secol în centrele orașelor.

Primii brazi de Crăciun în Europa și la noi

Primii brazi de Crăciun au fost împodobiți în Alsacia, înainte de 1550, iar în teritoriile germane s-au răspândit puternic după 1650. Documentele arată că în 1539 a fost dus un brad de Crăciun în catedrala din Strasbourg. Se spune că Martin Luther, care a murit în 1546, ar fi împodobit un brad cu lumânări.

În anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strasbourg, fiind împodobit cu mere roşii, iar în acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, nu foarte diferit de felul în care îl împodobim şi în prezent.

În anul 1841 apare în Anglia primul brad de Crăciun, atunci când prinţul consort Albert, bunicul Reginei Maria a României, a dăruit un exemplar soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat la castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit.

Prima instalație electrică cu beculețe de Crăciun a fost creată de Thomas Edison, în 1880, la Menlo Park, California, iar după 1910 se producea pe scară largă instalații cu beculețe colorate care să fie întinse și aprinse de Crăciun.

​În 1866 documentele ne dau de veste despre primul brad împodobit de Crăciun în România, bradul de la palatul regal din București, un brad ce era împodobit cu flori de hârtie și cu fructe, la nici opt luni de la venirea în România a principelui Carol I. Pe la 1900, bradul regal era adus la București de pe domeniul Peleș, iar în el se puneau lămpi electrice.

Interesant este că în secolul XVII chiar creștinii au interzis pentru un timp sărbătorirea Crăciunului. Este vorba de protestanții englezi denumiți „puritani”, pentru că doreau să „purifice” Church of England de practicile catolice. Ei spuneau că este un păcat să sărbătorești o zi asociată cu tradiții păgâne și spuneau că oamenii trebuie să respecte reguli stricte de conduită religioasă.

Au fost interzise chiar și tartele cu umplutură de fructe confiate numite „minced pies”, iar magazinele trebuiau să rămână deschise pe 25 decembrie. Interdicția a durat aproape 25 de ani la Boston și mai puțin în Anglia.

Câteva tradiții pentru Crăciunul de acum 100 de ani

Andrei Gorovei scria la 1915 despre câteva dintre credințele și superstițiile legate de Crăciun

„În Ajunul Crăciunului se ung pâinile și mălaiele pe deasupra cu muruială (făină de grâu muiată în apă), ca să nu crape, iară cu rămășița muruielei se ung pomii din grădină, ca ei, în vara viitoare, așa să fie încărcați cu poame, cum este încărcată masa cu mâncări.

„În ziua de Ajunul Crăciunului nu se cerne făină, ca să nu se facă purici în casă. În acea zi nu se dă nimic din casă, ca să nu se împrăștie gospodăria.

În ziua Crăciunului nu se mănâncă carne, ca dihăniile să nu mănânce vitele”

La Crăciun și la Paște nu se mătură toată ziua prin casă”.

Un timp investit cu forțe redutabile – Cum a ajuns Crăciunul așa cum îl știm

„Crăciunul are câteva dominante care se disting cu evidență: nu este o zi, ci un ciclu de zile – 12 la număr – ce prefigurează lunile anului următor, are o pronunțată esență sacră subliniată de nașterea lui Isus Hristos și caracter augural, așadar este un timp investit cu forțe redutabile ce se cer adânc respectate și atent invocate”, scrie Narcisa Știucă în cartea Spirala sărbătorilor – Rosturi, tâlcuri și deslușiri.

Crăciunul nu este doar o sărbătoare creștină, ci are rădăcini în marile sărbători romane și iudaice, în festivalurile vechilor greci, dar și în lungile ospețe ale celților și ale populațiilor din nordul Europei. Elemente din vechime au fost adăugate și au ajuns să fie incluse în sărbătoarea pe care o știm azi.

Apoi, în ultimele secole s-au adăugat elementele noi: brazii împodobiți (din secolul XVII, zona Germaniei), cadourile (sec XIX) și transformarea în sărbătoare comercială (sec XX). Crăciunul este o combinație între elemente creștine, păgâne, ale culturii populare, dar s-a adăugat și mult marketing în ultimele decenii.

Ce s-a preluat de la diverse sărbători ale Antichității: iată ce scrie Narcisa Știucă:

„Zilele cuprinse între Crăciun și Bobotează au păstrat o serie de manifestări din fiecare sărbătoare antică: ospețele, jertfa animalului – simbol al belșugului – porcul – și răsturnarea temporară a ordinii sociale reflectată în jiocurile cu măști de la Saturnalia; caracterul de moment favorabil urărilor, vrăjilor și ghicirii viitorului, de la Kalendae Ianuarii; arderea focurilor purificatoare și dătătoare de energii și prepararea pâinii rituale (colacul) de la cultul zeului solar Mithra și vestigii ale zilelor Compitalia și Larentalia, în care se aduc ofrande pentru îmbunarea și invocarea spiritelor morților, despre care se crede că revin printre noi în acest interval de timp”, scrie Narcisa Știucă.

Cum s-a „născut” Moș Crăciun și ideea de cadouri

Obiceiul de a oferi cadouri este menționat pentru prima oară în secolul XV și a devenit foarte răspândit spre final de secol XVIII, iar spre final de secol XIX Crăciunul a devenit o sărbătoare a familiei, un prilej de reunire a celor plecați pe alte meleaguri cu cei rămași acasă.

Moș Crăciun își are și el originea, foarte îndepărtată ce-i drept, în tradiția precreștină, sania trasă de reni existând și în mitologia scandinavă, la fel și obiceiul de a lăsa o plăcintă și un pahar de lapte ar putea să-și aibă originea în vechile tradiții de a lăsa mici ofrande pentru a îmbuna zeitățile.

Englezii l-au avut pe Father Christmas care, până în a doua parte a secolului XIX, nu avea legătură cu copii sau oferirea de cadouri, ci cu ospețele, cântecele și distracția în ziua de Crăciun când se țineau carnavaluri uriașe. După 1850 a devenit sinonim cu Moș Crăciun al americanilor, celebrul Santa Claus care își are originea în tradițiile aduse de olandezi în SUA la început de sex XIX.

Olandezii îl venerau pe Sinterklaas, un personaj care îl are la bază pe Sf Nicolae (care a trăit între anii 270 și 343). La olandezi era tradiția ca să li se dea cadouri copiilor, dar pe 6 decembie, de Sf Nicolae, iar această tradiție a ajuns în America, unde a fost adoptată și „transferată” la Crăciun.

Statele Unite au transformat Crăciunul într-un fenomen comercial preluat apoi peste tot în lume. Încă de la 1880 erau în magazinele americane Moș Crăciuni care îmbiau cumpărătorii, brazii de Crăciun s-au răspândit uimitor după 1850 și tot atunci au devenit un succes comercial și ilustrațiile de Crăciun (Chrismas cards).

Moș Ajun și Moș Crăciun în tradiția populară

Interesant este că în unele legende populare, „Moș Crăciun” este un personaj posac și ranchiunos, sunt legende în care își persecută nevasta pentru că nu-i ascultă poruncile și sunt colinde în care își dispută întâietatea cu Isus și cu ceilalți sfinți. Este un personaj diferit față de Moșul jovial și darnic pe care-l așteaptă copiii.

Moș Ajun este o reprezentare mitică în panteonul românesc: este frate cu Moș Crăciun și este cu doar o zi mai mic decât acesta și era celebrat în 24 decembrie. „Conform tradiției, Maica Domnului, cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moș Ajun. Acesta, motivând că este sărac, o refuză dar o îndrumă spre fratele și vecinul său mai bogat, Moș Crăciun. Prin asemănarea zilelor din luna decembrie cu numărul purtat de gospodăriile din satul unde s-ar fi născut Hristos, Moș Crăciun o trimite pe Maica Domnului de la numărul 24, la 25”, scrie Ion Ghinoiu. În unele legende, Moș Ajun este cioban sau baci la turmele lui Crăciun.

„Crăciun este un zeu fitomorf și solar specific teritoriilor locuite de geto-daci, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra”, scrie Ion Ghinoiu. El explică și faptul că, mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun: până în 1564 în Franța, până în prima parte a secolului 18 în Rusia și până la final de sec 19 în Țările Române.

Să învingem frigul și întunericul cu mâncare și băutură – Sărbători antice în miez de iarnă

Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi nașterea zeului solar de origine iraniană Mithra și, după apariția creștinismului, Nașterea Domnului Iisus.

Multe obiceiuri din perioada cuprinsă între Crăciun și Anul Nou formează „scenariul morții și renașterii divinității

Oamenii de acum câteva mii de ani petreceau la final de an

Deși în prezent când spunem Crăciun ne gândim la o sărbătoare a creștinismului, multe dintre tradițiile sărbătorii sunt mult mai vechi și pot fi atribuite așa-zișilor păgâni.

Ar fi greșit să spunem că tradițiile moderne ale Crăciunului provin direct de la popoarele precreștine, dar la fel de eronat ar fi să credem că suntem în fața unui fenomen modern. În primele trei – patru secole de creștinism religia aflată în puternică ascensiune a preluat o parte dintre tradițiile așa-zişilor barbari, iar despre cum s-a întâmplat acest lucru și mai ales de ce, puteți citi mai jos.

Păgâni erau numiți cei care se închinau zeilor sau idolilor sau cei care erau de altă religie decât cea creștină. Păgâni le spuneau creștinii și celor care nu au nicio religie, care nu credeau în Dumnezeu sau care nu au primit botezul.

Multe dintre popoarele precreștine aveau sărbători în perioada solstițiului de iarnă și cu siguranță că frigul și întunericul (mai ales că nu exista lumină artificială modernă) le afecta moralul. Dată fiind situația, sărbători cu mâncare, băutură, cu focuri uriașe și diverse incantații erau binevenite și îi făceau pe oameni să uite de frigul de afară și de monotonia zilelor scurte.

Imposibil de spus cine au fost primii oameni care au ținut mari sărbători în jurul solstițiului de iarnă, dar se bănuiește, de exemplu, că cei care au ridicat acum cinci milenii monumente megalitice precum Stonehenge țineau ritualuri elaborate în perioada solstițiului, sărbători în cinstea Soarelui.

Erau foarte multe sărbători în ultima lună din an, în Antichitate.

Popoarele din vechime celebrau în special soarele, iar succesiunea anotimpurilor era extraordinar de importantă pentru ele, fiindcă de ele depindea viața lor (momentul recoltelor, de exemplu). Oamenii din nord credeau că Soarele este o roată care schimbă anotimpurile. Soarele era divinizat și la romani, iar pe 25 decembrie era sărbătorită „Dies Natalis Solis Invicti” (Ziua de Naștere a Soarelui Invincibil), sărbătoare care a devenit extrem de importantă în timpul împăratului Aurelian, cunoscut în istoria noastră și pentru că a retras administrația și armata din Dacia. Era o sărbătoare a solstițiului de iarnă, a revenirii soarelui, a zilelor tot mai lungi, semn al începutului revenirii primăverii.

Despre soare și creștinism scrie și Gh. F. Ciaușanu în ”Superstițiile poporului român”.

„Se pare că un ecou al cultului luminii îl păstrează și cultul creștin. Fenomenul acesta îl cunoaștem, cum adică în cultul creștin s-au strecurat pe sub mână și s-au păstrat rămășițe păgâne. Dar aceste rămășițe, privitoare aici doar la formă, nu sunt vătămătoare”. Autorul dă ca exemplu un ciclu de cântări de slavă de la utrenie.

Celții țineau ospețe uriașe cu mâncare, băutură și focuri întreținute prin arderea multor trunchiuri de copac, în cinstea faptului că zilele începeau să devină tot mai lungi, după Solstițiu. Preoții celților, druizii, credeau că vâscul îi va proteja pe oameni de rele și de elementele ostile ale naturii precum tunetul și fulgerul. Inamicii se întâlneau sub vâsc pentru a face pace. Druizii tăiau vâscul din stejari, copaci considerați sacri și simboluri ale vieții. Vâscul era important și pentru vikingi.

Popoarele din nord, de la cele care au trăit pe vremea romanilor, până la vikingi, îl venerau pe zeul Odin, de la care vine și numele zilei de miercuri în engleză (Wednesday, de la vechiul Wōdnesdæg, ziua lui Odin).

Solstițiile și echinocțiile erau pentru oamenii din vechime, lipsiți de instrumente moderne, un fel de „markeri” astronomici care le indicau perioadele în care trebuie să facă plantări sau recoltări. Fiind momente extrem de importante, meritau marcate prin sărbători care, măcar câteva zile, dădeau iluzia unei vieți mai bune.

Crăciunul, așa cum îl știm astăzi, datorează mai multe elemente și unei sărbători importante pentru romani – Saturnalia (Saturnaliile). Se ținea între 17 și 23 decembrie și era dedicată zeului Saturn. Era o săptămână de decadență, de petreceri nebune și mai ales de inversare a rolurilor în societate, fiindcă stăpânii făceau schimb de haine cu sclavii lor și bărbații se îmbrăcau cu hainele femeilor.

Saturnaliile aveau elemente pe care le cunoaștem bine și azi: procesiuni, lumânări, cadouri oferite, dar și case decorate cu verdeață.

Oamenii nordului, strămoșii vikingilor, aveau în perioada solstițiului de iarnă o sărbătoare numită Yule („Yule time” sau „Yule season”) , când făceau focuri uriașe, beau bere și istoriseau. Vechile populații din nordul Europei venerau copacii și aduceau la ceas de sărbătoare ramuri verzi în casă. Din vechime se crede că cele două culori tradiționale de Crăciun, verde și roșu, simbolizează fertilitatea.

Yule log este o tradiție cunoscută acum mai ales în nordul Europei și în lumea anglo-saxonă și se referă la vechiul obicei germanic de a arde, în perioada solstițiului, un anumit buștean, puțin câte puțin, în fiecare zi. În unele tradiții bușteanul ars era pus sub pat, pentru a aduce noroc.

Yule log este o prăjitură cunoscută, o ruladă cu blat din pandișpan, cu cremă de ciocolată oe bază de unt și diverse glazuri (spre exemplu expresso sau lichior). Francezii îi spun Bûche de Noël, iar spaniolii ”Tronco de Navidad”. La noi această prăjitură este cunoscută sub numele tort ”trunchi de copac” și se confecționau ciuperci dintr-o compoziție cu nuci și caramel și rulada era umplută cu cremă de lămâie și îmbrăcată în cremă de unt cu cacao.

Crăciunul – De la ce ar putea veni cuvântul

Despre Saturnalii și despre istoria Crăciunului a scris August Scriban în al său ”Dicționaru limbii românești” (1939) în care vorbea despre etimologii. ”La Romani, în locul Crăciunuluĭ se serbau Suturnaliile (16-18 Dec.), iar la sfîrșitŭ anuluĭ ziŭa nașteriĭ zeilor. Abea în seculu al treilea, creștiniĭ gnosticĭ aŭ instituit sărbătoarea Bobotezeĭ (6 Ian.). Mult timp Boboteaza a ținut loc și de Crăcĭun, cum se maĭ obișnuĭește și acuma pin Galileĭa. În biserica Apusuluĭ, s’a primit ziŭa de 25 Decembre pentru a sărba nașterea luĭ Hristos în anu 354, ĭar în cea de Răsărit, la 386, după hotărîrea sfîntuluĭ Ion Gură-de-Aur. Ziŭa a fost luată de la păgînĭ, care-l sărbaŭ atuncĭ pe zeu soareluĭ”.

Pentru etimologia cuvântului sunt mai multe variante, cea mai des înaintată fiind de la ”creatio – creationes”, creație în latină, dar o altă ipoteză este că ar fi vorba de un cuvânt autohton.

„Crăciun ar putea deriva de la latinescul „creationem” (creație) ce face trimitere la semnificațiile creștine: re-crearea, re-ordonarea universului prin întruparea divinității cu promisiunea jertfei izbăvitoare pentru omenire; ar mai putea fi pus în relație cu albanezul (trunchi de copac, butuc), ceea ce are un corespondent în practica arderii în noaptea de Ajun a unui lemn uriaș care să împrospăteze forțele epuizate ale soarelui sau, comparat cu termenii slavi și , spirit, demon, ceea ce ar putea vorbi despre vechimea unei reprezentări mitice pe care creștinismul a încercat să o estompeze, dându-i chiar o tentă negativă”, scrie Narcis Știucă.

Despre evoluția sărbătorii în primele secole de după Hristos vorbește și Victor Kernbach în Miturile esențiale (1989).

„Creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărut întâi la creștinii egipteni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mutarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou.”

Kernbach vorbește și despre etimologia posibilă a cuvântului și originile păgâne.

„Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial „lemn, ciot, buturugă”, apoi „buturuga lui Crăciun”; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea.”

Darurile și colindătorii

Noaptea de Crăciun era una dintre acele nopți cu totul speciale în care se credea că cerul se deschide, vorbesc animalele și ”ard comorile”. Ideea arderii comorilor se referă la faptul că în aceste nopți speciale apar în locul unde este îngropată o comoară flăcări care sunt „fără căldură și de culoare albăstruie”. Se credea că o bună parte dintre comori erau blestemate și, închinate Satanei fiind, nu puteau fi dezgropate.

Colindătorii sunt cei care-l aduc pe Dumnezeu în casele oamenilor și sunt mediatorii prin care darul ajunge la divinitate. „Colindele rețin imaginea mesei de Crăciun, când se deschide cerul și Dumnezeu intră în casă o dată cu colindătorii și se așază la masă cu gazda, realizându-se un imaginar contact intim cu divinitatea. Darurile – ofrandă oferite colindătorilor, menite să medieze raporturile cu divinitatea, sunt o reflectare a dorinței perpetue a omului de a comunica cu forțele supreme (de aici și credința că cel ce nu răsplătește corespunzător colindătorii poate atrage „mânia divină”, scrie Ofelia Văduva în cartea ”Pași spre sacru”.

Sursa foto: Dreamstime.com