It’s not the economy, stupid! Trump pierde controlul în Camera Reprezentanţilor dar polarizarea ideologică a Americii se adânceşte

Puncte cheie:

• Un rezultat al alegerilor care pare să mulţumească pe toată lumea este întotdeauna un rezultat care adânceşte polarizarea societăţii şi blocajul politic, producând mai multe întrebări decât răspunsuri privind evoluţia şi direcţiile viitoare de acţiune ale legislativului şi generând mai multe probleme decât soluţii. Nu vin vremuri uşoare şi limpezi, nici în America, nici în lume. Societăţile occidentale sunt tot mai adânc divizate politic şi mai ales ideologic;
• Economia a avut un rol secundar în alegerile intermediare din SUA, tot aşa cum a avut şi în alegerile prezidenţiale din 2016, câştigate de Donald Trump. Sau în alegerile din Europa, unde de asemenea economia este pe plus de aproape un deceniu dar nemulţumirea europenilor este, totuşi, în creştere. Mai sunt aşadar şi alte lucruri care contează, nu doar creşterea PIB și prețul acțiunilor pe burse. Iar politica americană se ideologizează tot mai mult, urmată de cea europeană. Revenirea în forţă a ideologiilor şi a discursurilor urii este una dintre caracteristicile „erei Trump”, așa cum am mai spus cu alte ocazii;
• Economia americană mergea, de fapt, foarte bine şi în timpul celui de-al doilea mandat al lui Obama, aşa cum merge şi acum. Nu neapărat datorită meritelor preşedinţilor. Printr-un raţionament intuitiv nemilos al alegătorilor din toate democraţiile, doar crizele economice sunt „decontate” politic de către guverne, în timp ce creşterile nu li se atribuie ca merite personale. Deci, nu din cauza unei eventuale stări proaste a economiei americane a câştigat Trump în 2016, aşa cum nu din motive economice au câştigat acum democraţii majoritatea în Camera Reprezentanţilor, probabil cu cel puțin 227-208;
• Oricât ar fi de importanţi indicatorii de la bursă şi valoarea acţiunilor, sau comunicarea către populaţie a unui Produs Intern Brut în creştere cu câteva procente, trebuie admis că mai sunt şi alte lucruri care contează în alegeri (valorile asumate, conduita politică generală, raportarea la drepturile oamenilor şi la respectul faţă de cetăţeni, imaginea în presă, scandalurile acumulate în timp, ameninţarea deteriorării unei situaţii anume din societate dacă nu se produce o schimbare, abordările identitare, idiosincraziile care apar între diferitele facţiuni din societate, ura faţă de un candidat/partid sau altul, reprezentarea simbolică a confruntării între grupuri şi opţiuni politice divergente etc.);
• Chiar dacă în momentul scrierii acestui articol numărătoarea voturilor nu s-a încheiat, predicţiile sunt destul de clare iar datele preliminare indică faptul că democraţii au recâştigat, după patru ani, majoritatea în Camera Reprezentanţilor (unde cele 435 de mandate disponibile sunt de doi ani), în timp ce republicanii îşi vor menţine controlul în Senat (unde cele 100 de mandate sunt de şase ani iar alegerile din doi în doi ani vizează doar câte o treime din locurile Senatului, în cazul alegerilor de ieri fiind vorba de 35 de locuri „scoase la concurs”);
• Se reface, practic, vechea hartă electorală a Americii, destul de clar divizată ideologic între democraţi şi republicani, o hartă colorată în albastru în zona statelor de pe coastele Atlanticului şi Pacificului (cu cea mai mare populaţie, de altfel) şi cu o zonă mare şi compactă roşie între cele două fâşii albastre, reprezentată de statele conservatoare (republicane) din Midwest şi sud, care rămân astfel fidele opţiunii republicane şi, probabil, opţiunii pro-Trump;
• Dacă aseară ar fi avut loc alegeri prezidenţiale, pe această structură a votului tot Donald Trump ar fi ieşit preşedinte, fiindcă cele peste 30 de state în care republicanii au obţinut majorităţi la votul pentru Camera Reprezentanţilor adună mai mulţi mari electori decât statele „albastre” dominate de democraţi, chiar dacă acestea din urmă însumează o populaţie mai mare, şi deci mai mulţi deputaţi (ceea ce explică, de exemplu, de ce Trump a învins-o pe Hillary Clinton acum doi ani la prezidențiale, deşi a avut mai puţin cu trei milioane de voturi populare, dar a pierdut acum camera inferioară, fără ca ceva spectaculos să se fi schimbat în preferinţele votanţilor). La Senat, unde numărul locurilor este egal pentru fiecare stat (alocarea nu depinde de mărimea populației), republicanii și-au consolidat poziția, câștigând cel puțin două sau chiar trei locuri noi, ceea ce arată clar superioritatea GOP în ceea ce privește victoriile raportate la state;
• Aşadar, mari schimbări nu s-au petrecut în structura opţiunilor politice ale americanilor din 2016 până acum. Curentul pro-Trump nu este neapărat în scădere față de 2016. Doar polarizarea continuă să se adâncească, cine îl iubeşte iubindu-l tot mai mult şi cine îl urăşte urându-l tot mai tare, însă pentru motive ideologice mai degrabă decât pentru motive economice;
• Dincolo de blocajele bugetare şi legislative previzibile, intrarea în a doua jumătate a mandatului prezidenţial cu un Congres divizat între cele două camere va slăbi forţa şi credibilitatea politicii externe a lui Trump şi va avantaja indirect China şi Rusia, respectiv va pune relaţia transatlantică UE-SUA în aşteptare, întrucât actorii internaţionali privesc întotdeauna spre viitor, iar atunci când un executiv (preşedinte sau guvern) nu se mai sprijină pe o majoritate clară şi nu mai este clar dacă va mai rămâne sau nu la putere, forţa sa de interlocutor şi decident în marile dosare internaționale începe să scadă (e valabil şi pentru Angela Merkel, de exemplu);
• Aici, în România, nu ştim dacă să ne bucurăm sau să ne întristăm pentru rezultatele din alegerile intermediare americane. O Americă mai divizată, cu un executiv mai slab şi cu un preşedinte pus la îndoială şi contestat de către propria sa naţiune, nu este neapărat în măsură să dea garanţii de securitate convingătoare în caz de ameninţări. Pe de altă parte, se conturează posibilitatea ca Trump să piardă alegerile prezidenţiale de peste doi ani, dacă tendinţa de erodare (deocamdată foarte uşoară) a lui Trump va continua până în noiembrie 2020, ceea ce ar putea aduce o oportunitate de (re)lansare a relaţiilor SUA-UE şi de (re)consolidare a NATO, în situaţia unui nou preşedinte, cu o viziune globalistă bazată pe valori liberale, pro-occidentale şi angajante cu privire la rolul Americii în lume. Dar oare este realist să ne mai aşteptăm la un asemenea preşedinte, chiar dacă va fi unul nou în 2020, sau „era Trump” va continua și fără Trump? Cert este că următorii doi ani nu vor fi uşori şi limpezi ca direcţie strategică, nici pentru Statele Unite, nici pentru NATO, nici pentru relaţiile SUA-UE. Şi cu atât mai puţin pentru aliaţii şi partenerii Americii din întreaga lume, care aşteaptă deja cu sufletul la gură verdictul urnelor de pe 3 noiembrie 2020.

*

Dacă ar fi să începem cu o observaţie cinică, ar trebui poate spus că Trump a venit la putere purtat pe valul unui discurs al urii şi tot aşa va pleca. Nu motive economice l-au făcut preşedinte în 2016, când economia americană şi globală era oricum pe creştere de câţiva ani buni, şi de asemenea nu motive economice îl vor face să piardă funcţia, dacă o va pierde, peste doi ani. Ci bătălia ideologică și mobilizarea unei facțiuni electorale împotriva alteia, motivată de ura reciprocă. O ironie a destinului politic face ca „cine seamănă vânt să culeagă furtună” şi „cine ridică sabia de sabie să moară”, în toate versiunile şi înţelesurile posibile ale politicii moderne. Se pare că vechea „It’s the economy, stupid!” din 1992, din campania în care Clinton l-a învins pe Bush sr. nu a mai funcţionat acum, în vremuri mult mai ideologizate şi mai polarizate decât la începutul anilor 90, în sensul rigid de a vedea factorul economic ca principalul determinant al alegerilor.

Greu de spus dacă direcțiile de politică externă ale administrației Trump se vor schimba după pierderea controlului asupra Camerei Reprezentanților. Probabil că nu. Senatul are rolul dominant în validarea deciziilor de politică externă ale executivului. Totuși, faptul că atât bugetul cât și orice proiect legislativ cu implicații financiare importante trebuie adoptat și în Camera Reprezentanților, deci cu acordul democraților, pune probleme asupra promisiunilor, inițiativelor și angajamentelor președintelui față de alte state. De exemplu, vânzarea de armament către Arabia Saudită trebuie aprobată de către Congres, deficitul bugetar (creșterea datoriei publice și pentru ce motive) și structura bugetară sau politica fiscală trebuie aprobate de Congres etc. Lobby-ul se va repoziționa și se va echilibra între cele două partide, atât dinspre industria de apărare (cu toate consecințele asupra relațiilor externe ale SUA) cât și dinspre alte grupuri de interes din societatea americană.

Și mai anunță ceva important aceste alegeri. Un tsunami privind ieșirea oamenilor la vot, după participarea mai slabă din 2016 și 2014. Se poate deja anticipa valul uriaș al prezenței la vot din 3 noiembrie 2020. Ieri, au votat 114 milioane de americani, cu 31 milioane mai mulți decât în 2014, la precedentele midterm elections. Asta înseamnă că, cel mai probabil, la următoarele alegeri prezidențiale s-ar putea depăși 130-140 de milioane, interesul de a vota anti-Trump sau pro-Trump crescând la cote paroxistice.

În fine, o ultimă consecință, poate la fel de importantă ca sporirea prezenței la vot, este că democrații au câștigat dreptul de a cere, prin comisiile de la Camera Reprezentanților (unde vor avea majoritatea, ca și în plen) anchete și investigații la nivelul administrației Trump, pe tot felul de subiecte incomode sau stânjenitoare pentru președinte și colaboratorii săi, de la relațiile echipei sale cu Rusia, cu echipe de lobby-iști și oameni de afaceri până la detalii din viața personală a membrilor administrației (în urma unor denunțuri) și ascunderea față de justiție a unor aspecte (plata taxelor etc.) pe care democrații le vor putea considera de interes public.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro