Jan Palach, simbolul unei eliberări cu efect prelungit

În urmă cu 45 de ani, studentul Jan Palach își dădea foc în Praga, pe de-o parte, ca protest față de intervenția brutală a trupelor sovietice în Cehoslovacia, pe de altă parte, ca mesaj ultim și radical vizavi de apatia în care se adâncise țara. Palach abia ce-și începuse studiile în filosofie și nu făcuse până atunci activism politic. Odată cu producerea auto-sacrificiului însă, conștiința națiunii a început să vibreze. Și-a dat foc pe 16 ianuarie, dar a murit trei zile mai târziu ca urmare a arsurilor teribile de pe corp. Aflat pe patul de spital, a mai apucat să spună celor din jurul său: “Există în istorie momente când este necesar să faci ceva. Acum este timpul pentru așa ceva. După încă o jumătate de an, după încă un an, va fi prea târziu… Nu-mi regret acțiunea. Probabil că va trezi un grăunte de tărie în sânul națiunii.” Aceste cuvinte nu au părăsit spitalul, atent supravegheat de oamenii puterii, și abia după încă 20 de ani au putut fi făcute publice. Însă spiritul acestor vorbe își găsise în mod decisiv o ieșire din întunericul totalitar. Era de fapt sacrificiul unui al doilea Jan simbolic pentru poporul ceh, după cel al lui Hus, care fusese condamnat ca eretic și ars de viu în 1415. Mesajul simbolic-eliberator al lui Palach, pus în proximitatea memoriei lui Hus, a aprins rapid imaginația colectivă a conaționalilor. În ziua înmormântării, cinci sute de mii de oameni au ieșit pe străzi și, pentru cinci minute, toate activitățile în Cehoslovacia s-au oprit. Mormântul lui Palach s-a transformat apoi într-un adevărat altar sfânt, încărcat din abundență cu flori proaspete. Și chiar după ce poliția secretă cehoslovacă a exhumat cadavrul și l-a ars (din nou, am zice), locașul – acum gol – a continuat să atragă, cu deplin magnetism spiritual, vizitatori și omagii. Aveau să mai treacă vreo opt ani până când disidenții cehi au ieșit complet din underground, printre ei și viitorul președinte Vaclav Havel. Palach deschisese calea unei speranțe, își sacrificase propriul destin pentru un mesaj transcendent. Și deși nu poate nimeni specula că gestul lui Palach a determinat în mod nemijlocit toate acțiunile și coagulările care au dus finalmente la Revoluția de catifea, simbolismul său a reprezentat de atunci încolo starea de spirit dominantă și, în fond, posibilitatea unei insule… A fost borna prin excelență, declanșatorul și un fel de vademecum al devenirii și eliberării.

Autoimolarea (cum mai este ea menționată în literatură) are o vizibilitate – dacă vrem – bombastică. Păcatul este că îl împiedică pe cel care performează actul să fie el însuși gardianul mesajului și al integrității acestuia întru diseminare. Cu alte cuvinte, Palach și-a prezentat mesajul într-un mod atât de fatal și apoi a pierdut calitatea de promotor. Un gest asumat, decisiv. Ce a urmat a fost în afara controlului său. Memoria numelui de Jan Palach a devenit însă un element central al subculturii disidente din Cehoslovacia (ar fi putut fi altfel, ar fi putut fi oricum… să nu ne imaginăm că orice autoimolare produce aceleași rezultate – vezi cazul Liviu Babeș). La doar un an după acest eveniment din Piața Wenceslas, forțele polițienești din Cehoslovacia aveau să rețină aproximativ o mie cinci sute de persoane implicate în rețele de disidență care, printre altele, încercau să facă posibile comemorări masive ale gestului din 1969. Bulgărele se pornise… La fel, în 1989, la comemorarea a două decenii de la moartea lui Palach, mii de protestatari s-au ciocnit violent cu forțele de ordine. Vaclav Havel a fost el însuși arestat la începutul anului 1989, alături de alți disidenți marcanți. Au urmat mesajele internaționale, scrisorile deschise (semnate de peste două mii de intelectuali), o adevărată presiune de la bază, aât pentru eliberarea lui Havel, cât și pentru libertatea de a-și comemora eroii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro