Jurnalul lui Alexandru Mironescu

Întâmplarea a făcut să închei lectura celui de-al treilea volum al jurnalului lui Alexandru Mironescu – cf. Admirabila tăcere. Jurnal. 1970-1972, Editura Humanitas, București, 2023- chiar în zilele în care scandalul legat de nedreptățile în serie făcute și vieții, și posterității inginerului Gheorghe Ursu au ajuns la apogeu. Adică după ce ÎCCJ a tras concluzia că în comunism crima comisă de securiști era perfect legală. Și că rămâne astfel și la 33 de ani de la căderea așa-zisului regim de democrație populară.

Citind notațiile lui Alexandru Mironescu, remarcabil om de știință, posesor a două doctorate, primul obținut la Universitatea din București, cel de-al doilea la Sorbona, o bună bucată de vreme profesor universitar de Chimie, membru activ al celebrei grupări a Rugului Aprins, fost deținut politic (1958-1963), notații în care se arată neiertător cu sistemul, cu regimul, cu politica și primele semne ale cultului personalității ale lui Nicolae Ceaușescu, cu tot ceea ce presimte că vor aduce cu ele celebrele Teze din iulie 1971, nu am putut să nu fac comparații.

Dacă Alexandru Mironescu ar fi fost denunțat că ține un jurnal, că în paginile acestuia se manifestă potrivnic orânduirii, că nu se împacă cu aberațiile ei, că intuiește jocul dublu al lui Nicolae Ceaușescu care, în acei ani, era răsfățatul Occidentului, mai mult ca sigur ar fi fost arestat. Și poate că ar fi avut el însuși soarta pe care o va avea în ultimul deceniu comunist inginerul Ursu. Nu știu ce conține dosarul de la CNSAS al profesorului Mironescu. Sunt însă cum nu se poate mai convins că a avut unul. Rămas activ și în ultimii ani ai vieții, cultivându-și vechile relații și prieteniile din interbelic, frecventând cu asiduitate Biserica, crezând nedezmințit în valorile ortodoxiei, cultivând pe mai departe idealurile Rugului Aprins, era aproape imposibil ca Alexandru Mironescu să nu dețină și în anii ‘70 calitatea de obiectiv și să nu aibă parte de un DUI. Un dosar de urmărire informativă. Cercetarea lui ar fi interesantă, publicarea ar putea aduce cu sine, cred, multe surprize.

Deocamdată, socotesc că trebuie să le fim recunoscători editurii Humanitas și lui Marius Vasileanu pentru editarea integrală a Jurnalului. Al cărui al treilea volum a apărut în chiar luna în care se împlineau 50 de ani de la moartea lui Alexandru Mironescu. Care, așa după cum el însuși scrie într-o însemnare din 7 septembrie 1971, s-a manifestat în jurnal ca un mărturisitor. Mărturisitor al unei experiențe personale de viață. În această calitate, Alexandru Mironescu s-a descoperit și s-a manifestat în deplină solidaritate cu mărturisitorii creștini. Așa se face că preocupările religioase sunt cum nu se poate mai prezente și în ultimii ani de viață ai diaristului. Mironescu frecventează regulat Biserica, se duce cât se poate de des la mănăstirea Cernica, ascultă nedezmințit, dar și critic emisiunile de la Radio Europa Liberă ( Lumea creștină), citește literatură religioasă. Un loc aparte revenind scrierilor lui Teillard de Chardin. În numeroase pagini din Admirabila tăcere, chimistul, omul de știință, intelectualul critic, cum i s-ar fi spus astăzi, Alexandru Mironescu, produce ample meditații pe subiecte religioase. Pe cât se poate, își procură, îndeosebi din Occident, literatură religioasă.

Același Alexandru Mironescu citește cam tot ceea ce apare nou în librăriile bucureștene, îi place poezia lui Ioan Alexandru, nu omite nici măcar volumele de critică literară, este sever cu scrisul lui Șerban Cioculescu (căruia i-l preferă pe acela al fiului său, Barbu Cioculescu), notează lucruri interesante despre Vladimir Streinu, este în relații apropiate cu N. Crainic, urmărește îndeaproape eforturile de reeditare a scrierilor de odinioară ale lui Ion Biberi pe care, acum , la bătrânețe, le citește cu alți ochi. Nu tocmai favorabili. Încearcă el însuși să-și republice romanul Destrămare, apărut inițial în 1939, bate la ușile editurilor și ale editorilor, însă cel mai adesea află că scrierilor lui li s-a rezervat condiția de report. Frecventează cinematografele. La teatru merge cu regularitate. Apreciază cu destule rezerve Regele Lear al lui Penciulescu, nu i-a plăcut aproape deloc Caligula de la Cluj al lui Vlad Mugur, spectacol ajuns în turneu la București, îi place Cui îi e frică de Virginia Woolf, cu Radu Beligan și Marcela Rusu. Este un familiar al expozițiilor, îndeosebi al celor de pictură, are și printre pictori prieteni, numai că prietenia nu îi afectează luciditatea și spiritul critic, merge regulat la concerte. Și, aproape incredibil, nu scapă nici o ediție a Cerbului de Aur, căruia îi sesizează decăderea calitativă, pesemne și ca urmare a tot mai accentuatei implicări a politicului. În tot. În organizare, selectarea concurenților români, în jurizare.

Alexandru Mironescu observă și comentează cu atenție creșterea interesului pentru ceea ce se întâmplă în România al lui Eugène Ionesco, este un ascultător fidel al programelor culturale de la REL ale Monicăi Lovinescu. O veche cunoștință din tinerețe. Comentează lipsurile din aprovizionare, accentuate după catastrofalele inundații din primăvara anului 1970. La început se arată reticent față de aspectul noii clădiri a TNB, nu îi plac ceea ce el numește gâlci. .

Un loc aparte îl dețin în jurnal comentariile de politică externă. Alexandru Mironescu îl apreciază pe Richard Nixon (îi amendează totuși îngăduința față de politica internă a lui Nicolae Ceaușescu), după înăbușirea Primăverii de la Praga urmărește felul în care Brejnev își impune doctrina suveranității limitate, nu crede deloc în ruși, privește cu destulă reticență independența față de aceștia manifestată de Nicolae Ceaușescu. Nu este insensibil nici la evoluțiile din Egipt, din Cuba, este cum nu se poate mai atent la politica Israelului. La fel cum este și la cea a Chinei ori la raporturile chino-americane.

Într-un articol publicat recent în Dilema veche, Andrei Pleșu mărturisea că nu își face prea mari speranțe legate de cât de familiar ar fi numele lui Alexandru Mironescu generațiilor mai tinere. Aceasta în pofida faptului că după 1989 lui Mironescu i-au fost republicate bună parte dintre scrierile din interbelic ca și operele inedite. Lectura Jurnalului este ea însăși o șansă acordată cunoașterii. –Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro