Klaus Iohannis – norocul din ghinion

Tot ceea ce poate fi spus despre această campanie (cu turul II inclus) este faptul că a fost pe măsura personajelor sale. Onest vorbind, niciunul dintre candidaţi nu a părut capabil să ridice electoratul numind un ţel care merită şi care poate fi atins. Cutare a părut mai empatic, altul mai locvace, unul mai inteligent, alţii mai ciudaţi, dar toate aceste lucruri au rămas mereu proiectate pe cenuşiul monumental al principalului competitor.

Şi, să fim serioşi, să pari mai empatic sau mai locvace decât d-l Iohannis nu e o performanţă deosebită. Domnia sa a fost un perfect Kagemusha, o umbră a războinicului (care, bănuiesc, îşi muşca pumnii de la Bruxelles, visând cum ar umple arena de victime), ce nu are în comun cu acesta decât un singur lucru: faptul că în ceasul decisiv se află la locul lui. Domnul Iohannis e acolo, la locul lui, învăluit în tăcere, ca o enigmă pe care aerul belicos al conducătorilor PSD-ului, cadrilul miniştrilor şi hărmalaia Parlamentului nu fac decât s-o amplifice. Egal cu sine însuşi, constant în monotonia sa (şi la veselie, şi la supărare), Preşedintele a reuşit – cumva miraculos – să îşi conserve cota de încredere după un mandat în care nu s-a ilustrat mai prin nimic (mie unuia doar participarea la şedinţa de guvern cu “elefanţii” din sală îmi vine în minte). Şi totuşi nu e nimic miraculos în această performanţă a şefului statului; în definitiv, domnul Iohannis a fost adus la putere tocmai de valul care voia – şi la noi, ca aiurea – “politica antipolitică”. Preşedintele vine – cu un scurt popas liberal – din administraţie, unde s-a ilustrat ca primar, ca lider al unui partid (mai exact, forum) care e mai curând unul al memoriei, activ la nivelul reprezentării şi care, asumându-şi condiţia radical minoritară, nu face nici politică, nici campanii şi, încă înainte de acesta, ca inspector şcolar la Sibiu. Cu alte cuvinte, domnul Iohannis a fost mereu pe funcţie şi s-a ilustrat – dacă ar fi să ne raportăm la încrederea de care a beneficiat – ca administrator eficient, nu ca politician, din cei versaţi în toate dedesubturile tranziţiei. Celebra replică din campania de acum cinci ani – “Decât să fiu mârlan, mai bine pierd” – i-a conturat un profil clar şi l-a scos din rândul politicienilor de wrestling cu care eram obişnuiţi. Lumea a înţeles atunci că Primarul Sibiului nu e oponentul domnului Ponta sau al PSD-ului, ci cel al felului în care se face politică la noi (dintotdeauna, nu doar în ultimii 30 de ani). Şi a fost ales – într-o confruntare epică – tocmai datorită faptului că părea a întrupa acest ideal (utopic) al cuiva care intră în jocul politic, dar refuză regula acestui joc, situându-se (funcţia prezidenţială i-o permite într-o anumită măsură) în afara lui. Timp de cinci ani, domnul Iohannis a fost ca un tată, care stă şi-şi vede de-ale lui închis în birou şi doar la răstimpuri – când copiii i se-ncaieră şi gălăgia lor depăşeşte acceptabilul – scoate capul pe uşă şi spune (fără să ridice vocea): “Măi!” Nu ştiu cum a privit dânsul ceea ce s-a petrecut în ţară (mă tem că n-o vom afla nici la ceasul memoriilor, care – inevitabil – vor fi la fel de “la pas” ca celelalte opuri), însă s-a văzut că “îngrijorarea” nu l-a determinat niciodată să treacă în ofensivă. Privind lucrurile de sus, Preşedintele a avut, dincolo de probabila antipatie pe care i-o stârnea omul, răbdarea de a asista la creşterea şi descreşterea puterii lui Liviu Dragnea, până când “marele partid” al lui Ion Iliescu a trecut în proprietatea doamnei Dăncilă, cu aerul dânsei de menajeră surmenată. Poate a fost doar un noroc, cert e că această atitudine zen i-a fost extrem de profitabilă domnului Iohannis. Şi al doilea mandat e moştenitorul reuşitei ei. Degeaba au încercat domnii Barna şi Paleologu să se prezinte ca “alternative” şi ca exponenţi ai valului contestatar la adresa politicii (şi a politicienilor); dânşii nu aveau de partea lor decât propriile pretenţii (pe care tocmai discursul lor – un pic prea vocal – le submina). Domnul Iohannis a tăcut, ca (mai) întotdeauna şi chiar prin această absenţă s-a situat dincolo de jocul pe care competitorii dânsului îl denunţau. Nu mă miră deloc faptul că şeful statului român are o relaţie atât de bună cu Preşedintele Statelor Unite. Amândoi au ieşit pe acelaşi val, de contestare a legitimităţii politicii tradiţionale (cu viaţa ei de partid, declaraţiile publice, negocierile /adesea de culise/, inevitabilele compromisuri etc.) şi popularitatea ambilor creşte pe măsură ce de dezinteresează (agresiv în cazul lui Donald Trump, pasiv în cazul domnului Iohannis) de “meandrele politicii”. În plus, cred că în tête-à-tête-uri domnul Iohannis îl ascultă – cu faţa împietrită într-un rictus – pe Preşedintele american, căruia (ştie toată lumea) îi place să vorbească şi să se laude. Aş îndrăzni să spun chiar – cu riscul de a cădea în protocronism – că Preşedintele nostru e cu un pas înaintea lui Trump în această “politică antipolitică”: în vreme ce liderul celei mai mari puteri a lumii face o groază de nefăcute pentru un politician, capul statului nostru nu face aproape nimic din ceea ce ar fi de aşteptat de la un politician. E dincolo de politică şi acest lucru se vede, mai ales atunci când vine lângă oamenii politici (acum cei din PNL): pare asemeni părintelui care, ieşit din birou pentru masă, sau pentru a se duce undeva, ascultă (sau doar pare că ascultă) o clipă copiii care se înghesuie în jurul lui, îi mângâie pe cap sau îi mustră, le zâmbeşte absent şi pleacă într-ale lui.

Toate acestea pot fi lecturate sub specia unor defecte structurale ale Preşedintelui ţării (şi nu puţini sunt cei care au făcut-o, mai ales în ultima vreme). Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie unuia această apatie politică a domnului Iohannis mi se pare a fi o mare calitate şi o şansă istorică pentru România. Continuând tot aşa încă cinci ani, Preşedintele are ocazia de-a face o adevărată revoluţie în viaţa publică românească (şi în felul în care aceasta e percepută): de-personalizarea funcţiei prezidenţiale. Încă de pe vremea lui Cuza, şeful statutului a fost văzut ca un soi de deus ex machina, ca un “mişcător nemişcat” care imprimă dinamica întregului univers politic ce gravitează în jurul lui. Practic, aproape fără întrerupere, în cei 160 de ani de existenţă a statului român modern, cea mai înaltă funcţie a ţării a fost excesiv personalizată. Chiar şi de Carol I-ul, care – e drept – a încercat să infuzeze ceva din rigoarea propriei persoane moravurilor noastre balcanic-levantine. Carol al II-lea a dus la paroxism această personalizare, de aşa manieră că i-a deschis drumul lui Antonescu – cel care, ambiguu, se identifica cu ţara şi identifica ţara cu el – iar de la acesta am trecut la mareşalul inaccesibil (Iosif Visarionovici) şi, apoi, am revenit la bacii noştri, Dej şi Ceauşescu, mai ales ultimul asumând în nume propriu toată istoria contemporană a României. Ion Iliescu ne-a croit o constituţie regaliană, pe gustul lui Traian Băsescu, iar Emil Constantinescu avea şi el o pasiune de-a se juca cu prim-miniştrii. Ciudat, dar singurii care ies onorabil din lista conducătorilor ţării sunt regii Ferdinand şi Mihai. Ultimul, de vreme ce nu a avut şansa de domni niciodată, altfel decât tutelat de diverse forţe cărora nu le putea rezista decât retrăgându-se în sine. Primul, a trăit domnia ca pe o povară; nehotărât, incapabil să-şi exprime şi impună punctul de vedere, oscilând între influenţe şi presiuni, a fost nu omul voinţei, ci cel al datoriei. Şi, în mod straniu, s-a impus în istorie mult mai statornic decât flamboaiantul său fiu. E drept că noi toţi avem nevoie de o imagine vie a puterii politice, în care să ne proiectăm aspiraţiile şi pe seama căreia să ne descărcăm dezamăgirile, dar – dincolo de aceasta – ubicuitatea prezidenţială (precum cea, recentă, a lui Traian Băsescu) sfârşeşte prin a fi agasantă. În definitiv, principala funcţie a Preşedintelui e aceea de reprezentare şi un om care ne re-prezintă aşa cum ne imaginăm la modul ideal (precum domnul Iohanis în celebra fotografie de pe pistă, cu ochelari negri, sau la conferinţele de presă de la Casa Albă) e lucrul cel mai bun pe care-l poate face şeful statului. Dincolo de această imagine, atributele deciziilor cu privire la viitor le are Parlamentul, iar cele ale gestionării vieţii noastre de fiecare zi Guvernul şi administraţiile locale. Un Parlament puternic şi dedicat, un Guvern şi administraţii locale eficiente – asta este ceea ce ne trebuie. Şi, pe cât se poate, intrarea într-o logică instituţională, în care persoanele – cu trecutul, prezentul, capriciile, defectele şi afectele lor – să conteze cât mai puţin. De aceea cred că estomparea domnului Iohannis în rolul de Preşedinte e ceva mai curând bun, decât rău. Şi e ceva bun inclusiv din cauza faptului că această ştergere surprinde şi lasă fără o parte din obiectul activităţii zilnice media – media noastră atât de avidă de scandal, bârfă, colportaj şi conspiraţionism. Marele merit al domnului Iohannis ar fi acela de a-şi păstra şi în următorii cinci ani atitudinea distantă şi inaccesibilă. La capătul a zece ani vom şti, cel puţin, că există şi alternative la preşedinţii păpuşari şi la cei circari.

Aş mai dori să spun un lucru despre domnul Dan Barna şi unul despre domnul Theodor Paleologu. Domnul Barna, ca să zic aşa, a pierdut pe mâna dânsului. Lipsit de “maşinăria de partid” a PSD-ului şi a PNL-ului – singurele capabile să ajungă în orice cotlon al ţării – liderul USR a mizat, ca toţi creatorii de noi partide, pe tineretul urban educat (eventual cu un anumit standard de viaţă). Mai întâi, aceşti tineri nu (mai) sunt atât de mulţi pe cum par pe holurile unei Universităţi, prin cine-ştie-ce companii multinaţionale sau pe platourile diverselor televiziuni. Sunt – poate din păcate – un public de nişă. În al doilea rând, sunt cel mai volatil electorat al României: acum ies cu toţii pentru Roşia Montană (deşi o mulţime habar nu au ce e cu Roşia Montană), acum “se pişă pe el de vot”; acum se mobilizează împotriva ordonanţei 13, acum refuză orice politică şi vor ba “tradiţie” religioasă, ba happening postmodern; acum aleargă după gadgeturile lui Tim Cook, acum vor să muşte – ca din măr – din “roşia de la bunica”; acum “trăiesc din plin” viaţa studenţească, acum se dedică familei creştine. Îi fascinează totul, dar se plictisesc repede; vor să facă şi să dreagă, dar cum se apucă de ceva, cum îşi amintesc de rucsac şi-i cuprinde dorul de ducă. Probabil sunt mai deschişi, mai simpatici şi mai cosmopoliţi decât orice altă generaţie din istoria României; însă în mod cert sunt mai puţin disciplinaţi decât oricare alta. Pe cât sunt de agreabili, pe-atât de puţin se poate conta pe ei. Cred că aceasta e o lecţie pe care va trebui să o reţină orice om politic de acum înainte. Şi poate că şcoala, alături de multe altele, ar trebui să-i înveţe pe viitorii cetăţeni şi puţină disciplină; disciplina “lucrului bine făcut” ca să-l parafrazez pe Preşedinte. La capătul celălalt e o generaţie de oldies crescuţi în regim de instrucţie, care nu au libertatea (lăuntrică în primul rând) a celor tineri, dar care funcţionează remarcabil de compact (chiar dacă mai multe îi despart decât îi apropie). Dacă ajungi la acest electorat – până acum cu câţiva stimuli destul de pavlovieni etalaţi de “anumite televiziuni” –, el se comportă ca o maşină de vot impecabilă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro