La ce sunt bune examenele?

Elevilor şi studenţilor care, în ciuda încercărilor

din ultimele luni, îşi încep astăzi examenele de

absolvire.

Probabil, când lucrurile se vor mai aşeza, ne va fi dat să vedem că acest straniu virus a acţionat într-o măsură mai mare – şi cu rezultate mai grave în extensie (din fericire nu şi în intensie) – asupra sistemului nostru nervos decât asupra celui respirator. După ce, la un moment dat, se vehicula ideea suspendării – în acest an – a Evaluărilor Naţionale (de la finele clasei a VIII-a) şi a Bacalaureatului (de la finele Liceului), acum aflăm că un grup de năzbâtioşi din Parlament vrea ca tot soiul de “domenii conexe” (Drept, Filosofie, Teologie- de ce nu şi Poliţie?) să capete drept de practică în psihologie, dacă fac un masterat în domeniu. Parcă şi vedem cum se umplu toate “privatele” de masterate în Psihologie! N-am putea oare să profesăm în orice domeniu – inclusiv ca medici – pe baza unui masterat făcut unde vrem şi când vrem? Sau să încheiem orice etapă de studii fără nici un examen, cu o simplă adeverinţă, care să bată orice diplomă? Asta s-ar chema cu adevărat “lumea tuturor posibilităţilor” pentru că – doar pe bază de înscriere (şi, nu uitaţi, taxă!) – fiecare “şi-ar putea realiza visul” său cel mai ascuns. Astrologii şi parapsihologii ar deveni cu toţii psihologi acreditaţi, ba n-ar fi exclus ca şi mătuşile atotştiutoare (trecute prin “şcoala vieţii”) să se îndure de un master pentru a-şi putea oficia sfaturile “din perspectivă ştiinţifică”. “Mobilitatea socială” ar creşte spectaculos, universităţile (mai ales cele de la marginea “sistemului”) ar prospera ca-n anii lor de glorie (1990 – 2005), piaţa muncii ar dudui de “experţi”, s-ar deschide “cabinete” fără număr şi clientul “ar avea de unde să aleagă”. Şi nu doar clietul particular, ci – mai ales – firmele care au nevoie de tot soiul de testări pentru muncitori, Poliţia în căutare de profiler-i, şcolile (cu bullying-ul lor), puşcăriile, sistemul social – adică o mulţime de entităţi de stat şi private pentru care se întrevăd fonduri pe viitorul exerciţiu bugetar al Uniunii Europene. Dacă vin bani (prin diverse hocus – POCUs-uri “la nivel înalt”), nu-i mai bine să-i luăm – indiferent cum – decât să-i lăsăm să se piardă? Ce-o să facem cu ei? Pliante şi “studii de pre-fezbilitate”. Şi, evident, o groază de vile, călătorii în străinătate şi taxe de studii pentru copiii aflaţi deja pe acolo. Reţetă verificată!

M-a uimit şi lipsa de reacţie a Colegiului Psihologilor. Acceptând o asemenea escrocherie girată de Parlament, oamenii de meserie vor fi puşi – inevitabil – în faţa acceptării faptului că profesia lor nu e una ştiinţifică. Nu te poţi face inginer constructor, avocat, chirurg sau pilot de avion pe bază de masterat (la fără frecvenţă, ca majoritatea masteratelor de la noi), tocmai pentru meseriile respective necesită o competenţă clară şi, implicit, validată ca atare de o instanţă profesională (inclusiv prin examene serioase). Denumirile pompoase care presupun cunoştinţe vagi şi în care criteriul de bază e acela că eşti “o persoană comunicabilă” (!) sunt destul de generos înzestarte cu titluri domeniale (căci, adesea, nici nu e prea limpede care le e domeniul) şi – onest vorbind – cam la limita a ceea ce putem accepta ca fiind ştiinţific. Gargara impresionantă, cu titluri spectaculoase din “autori americani” a “speaker-ilor motivaţionali” e “ştiinţă” cam în acelaşi fel în care e şi “purificarea aurei” sau “vindecarea arborelui genealogic”. Pentru astfel de preocupări nu-ţi trebuie decât o încredere candidă în eficacitatea lor universală, eventual nişte “cursuri on-line” sau vreo conferinţă cu intrare plătită şi o diplomă lucioasă ce se dă tuturor participanţilor. Ar fi trist să trecem de la statura şi cărţile unui Nicolae Mărgineanu la asemenea giumbuşlucuri retorice. De aceea mă aşteptam să văd o reacţie fermă a Colegiului Psihologilor care să spună răspicat că limitele unei ştiinţe nu pot fi modificate prin vot în Parlament, iar dreptul de practică îl doar comunitatea profesională, nu Camera Deputaţilor. Faptul de a produce inflaţie de personal într-un domeniu – oricare ar fi el – înseamnă a-l destabiliza pe termen scurt şi a-l discredita pe termen lung.

În ce priveşte examenele, singura poziţie clară a fost a ceea a d-rei Antonia Pup – preşedinta Consiliului Naţional al Elevilor. Dânsa a remarcat, cu justeţe, faptul că suspendarea Bacalaureatului ar proiecta un discredit nemeritat asupra tuturor elevilor acestei promoţii, nivelând în mod artificial diferenţele de performanţă – şi de muncă – dintre ei. Şi – a mai adăugat d-ra Pup – “statul are datoria de a-l organiza (acest examen – n. m.) în cele mai bune condiţii”. Statul a tăcut, căci, la vârful pandemiei, lucrurile erau neclare. Şi mai neclară era d-na Ministru, care, atunci când apărea la televizor, părea foarte emoţionată, dar era greu de înţeles ce voia să spună. Cu privire la orice, dânsa vorbeşte fără oprire vrute şi nevrute şi se uită în gol, aşteptând ca cineva din studiou (sau de altundeva) să-i şoptească răspunsul pe care ar trebui să-l dea celor cărora li se adresează. A-i cere d-nei Anisie să aibă o opinie clară asupra a ceva cred că e, pur şi simplu, un act de inumanitate. Din păcate asta e şi de la Minister nu vom primi – în acest mandat – nimic mai mult decât aceste valuri de vorbărie afectată.

Dar ceea ce m-a nedumerit cel mai tare a fost slaba reacţie socială atunci când zvonurile cu privire la aceste iniţiative au început să circule. Căci, atunci când sunt puse la îndoilă examenele, problema e a întregii societăţi. Funcţia verificărilor de la finele ciclurilor de studii nu e aceea de-a împinge la limită sadismul profesorilor, nici aceea de a “reproduce elitele” şi cu atât mai puţin aceea de a face un circ anual cu ocazia examenelor naţionale. Rostul examenelor e acela de a-i selecta, printr-o verificare riguroasă, pe cei mai buni din fiecare domeniu. Ei s-ar cuveni să constituie o “bancă naţională a competenţelor” la care fiecare decident să apeleze atunci când are nevoie de expertiza tehnică a unui profesionist. Iar cei mai buni dintre ei, la capătul unei formări de durată şi a unei cariere străbătute cu tenacitate, nivel după nivel, s-ar cuveni să devină furnizorii noştri de politici publice. La asta sunt bune examenele: ele creează încrederea socială că cel prmovat şi confirmat este cel mai bun şi că, în fiecare domeniu, cei mai buni lucrează în interesul tuturor. Iar decidentului, omul de calitate îi dă încrederea faptului că va alege cea mai potrivită variantă de politică publică pentru cei în numele cărora decide. Într-un anume sens, oamenii verificaţi alcătuiesc termenul mediu dintre puterea politică (pe care o moderează în ambiţiile şi pretenţiile ei) şi cetăţeni (ale căror dorinţe le asumă încercând să le realizeze cât mai adecvat). Fără a cădea în tentaţia “tehnocraţiei” şi a “dictaturii experţilor”, oamenii trecuţi prin marile şcoli şi adevăratele examene sunt în măsură a forma acea memorie şi tradiţie instituţională pe care o numim generic “elită”.

Ce se întâmplă atunci când – din varii motive (absenţa şcolilor, trucarea rezultatelor, falsul egalitarism care vrea ca nu condiţiile, ci finalităţile să fie identice etc.) – lucrurile sunt diferite? Decidenţii, oricine ar fi ei, nu pot controla totul şi – pentru a-şi exersa puterea – au o permanentă nevoie de-a se baza pe alţii. Numai că, neexistând un rezervor de competenţe din care să-şi selecteze personalul, vor fi tentaţi să recurgă la singurul mediu în care încrederea e validată: familia. “Nu te poţi încrede decât în ai tăi”, în fraţi, surori, fini, rude, neamuri sau în cei care – prestând un jurământ de vasalitate (şi plătindu-şi cu regularitate tributul) – intră în fami(g)lia din ce în ce mai mare. E, evident, paradisul nepotismului; principala calitate a celui selectat e aceea că-i “de-al nostru” şi – devreme ce-i “de-al nostru” – se pricepe la toate. Pentru că, într-o asemenea lume, nu există o demarcaţie clară între ceea ce e public şi ceea ce e privat. Toate sunt “ale noastre” şi cei ce conduc au asupra celor pe care îi/le conduc o viziune patrimonială: sunt nişte “tătuci” care au în grijă o ogradă proprie, cu acareturile şi servitorii lor, iar aceştia din urmă trebuie să asculte şi să facă. Într-un asemenea regim patrimonial, furtul la vârf e un non-sens, câci totul aparţine şefului şi oamenilor lui. Finalmente, viziunea civică e înlocuită de autoritatea paternă. Clanul trebuie să aibă un şef care, în timp, se încarcă cu atribute totemice, iar decizia lui – oricât de arbitară – e executată fără crâcnire de “copiii” recunoscători. Evident, până când aceştia devin masculi competititivi, şi ajunşi nerecunoscători, îşi detronează (şi devoră) părintele şi stăpânul. (Iar mai apoi, cuprinşi de spaimă şi ruşine – ca în povestea lui René Girard – îl transformă în divinitatea tutelară a tribului. Sau a naţiei.) Sună cunoscut? Chiar aşa e!

Şi, din păcate, această realitate e legată şi de starea precară a învăţântului în lumea noastră. Până la reformele lui Spiru Haret aveam peste 85 % din populaţie analfabetă la propriu. În interbelicul mult idealizat rămâneau 54 % de neştiutori de carte (iar studenţii reprezentau abia 6 % din populaţie). Comunismul a “lichidat analfabetismul” şcolarizand extrem de precar o bună parte a populaţiei şi a promovat contingente masive pe seama “Liceelor Industriale” a căror calitate era similară celei a întregii industrii. Iar după ’90, în libertate, am descoperit că în loc de-a consolida sau – după caz – de-a schimba ceva, mizând pe reuşita viitorului, e mult mai convenabil să ne împărţim diplome între noi, să batem recordul modial de “doctori” la hectar şi să creăm “Academii” fantomă. Morala e simplă, nici titlurile, nici academiile nu ne oferă resursa umană necesară accelerării de care lumea noastră are atâta nevoie. Aşa că tot la/în famile ne întoarcem. Iar teama de o şcoală bună, capabilă să creeze persoane cu competenţe reale, care să acceadă în funcţii de responsabilitate prin concursuri oneste (fără “pile, cunoştinţe ş relaţii”) poate că e şi teama de sfârşitul “familiei tradiţionale”, cea care te formează mai mult decât şcoala şi, mai ales, “te face om”.

Sigur, o să mi se poată spună că – dincolo de toate acestea – e o modalitate mai eficientă şi mai banală de a deturna sensul examenelor. Într-un desen – publicat nu demult în revista Dilema – genialul caricaturist Ion Barbu a ilustrat-o pregnant sub semnul “celor trei I”: un profesor Incompetent vâră cu de-a sila lucruri Ininteligibile în mintea unui copil care, astfel, va fi deformat şi va ajunge un Ignorant. Din păcate, de prea multe ori, chiar aşa stau lucrurile: ruina infrastructurii şcolare, inadaptarea la tehnologiile folosite de tinerele generaţii, structura anapoda a curriculum-ului, manualele absente sau prost întocmite, lecţiile plate şi făcute fără interes, ura mocnită a celor care-şi revarsă frustrările asupra celor mai slabi decât ei, discrepanţa dintre sat şi oraş, formalizarea abstractă a conţinuturilor, nevoia meditaţiilor, “reformele” fără noimă, examenele falsificate şi cumpărate, diplomele fără acoperire şi fără valoare truchează deopotrivă piaţa muncii şi criteriile realizării sociale.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro