La mulți ani, Andrei Pleșu!

Am văzut numele lui Andrei Pleșu pentru prima dată cu mulți ani în urmă, într-o librărie dintr-un orășel de provincie. În acele vremuri veștezi, idealurile României oficiale nu păreau să depășească aptitudini tehnico-industriale. Am cumpărat monografia despre Francesco Guardi (Colecția „Clasicii picturii universale”, editura Meridiane, 1981), cu siguranță pretențioasă pentru nasul meu de adolescent de atunci – semn, totuși, al unei fascinații timpurii pentru istoria artelor –, fără să știu că ea avea să reprezinte, în viața mea, un fericit punct de plecare pentru umanioare. Peste alți mulți ani, după 1989, când îi savuram cărțile, l-am întâlnit pe domnul Andrei Pleșu în circumstanțe legate mai curând de aspirația mea spre înălțimile spiritului în cotidian. În taina acestor urcușuri erudite pe care Andrei Pleșu le cunoștea fără a-și fi risipit niciodată talanții în zadar, i-am spus cât de mult contează pentru un tânăr să învețe de la un frate mai mare că orice munte te obligă să nu trișezi și să fii cinstit în alegerile tale. Și că fără „imposibil” și „necunoscut” – lucruri pe care numai un alpinist încercat le știe din legătura sa cu muntele – nu ar mai exista aventură.

Mai recent, după nebunia pandemiei, am avut privilegiul de a-i aminti domnului Andrei Pleșu că Vladimir Ghika știa că nu poți aduce cuiva mângâiere decât atunci când pentru tine însuți nu mai găsești consolare. Om credincios, bătrânul prinț ajuns preot al Bisericii, înțelesese că, sub năvala greutăților, înainte de a huli răutatea sau de a proclama sfârșitul iminent al istoriei, ar fi mai de folos să-ți îndrepți atenția spre întâlnirea cu Cerul și cu ceilalți, pentru a înțelege că experiențele dureroase pot dezvălui ceva mult mai prețios decât confortul și bunăstarea personală. A înfrunta, la rândul tău, suferința înseamnă să intri direct în competiție cu propriile incertitudini, dar și cu sărăcia constitutivă a firii din care suntem plămădiți. Având însă mângâierea că nu ești singur, că înaintea ta au fost alții care au parcurs un asemenea drum cu capul sus și inima smerită, drumul capătă dintr-o dată cuviința firescului.

Prin scrisul și discursul său, Andrei Pleșu a găsit un public care, spre deosebire de politicieni, i s-a deschis cu o fidelă afecțiune. Săli pline până la refuz, asistența (indiferent de vârstă) fascinată de verva somptuoasă a unui om în stare de a captiva prin simpla rezonanță a erudiției sale, prin felul de a istorisi zarea lumii, dar și prin plăcerea existenței sale într-un univers al bonomiei. Lumea cărților lui e împlinită, inspirată cu certitudine și de spiritul pildelor lui Isus – despre care ne-a oferit o carte memorabilă în arealul teologic românesc prea puțin familiarizat cu spiritul literaturii. Cugetări, dialoguri, eseuri, dar mai ales cărțile, mărturie a unui simț clasic al culturii, oferă, de peste treizeci de ani, sens și savoare demnității „în adâncuri înfundate” a neamului nostru, demnitate reală pentru care merită să credem și să sperăm în continuare.

„S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e disperarea” – cugeta Andrei Pleșu despre speranță în Frumusețea uitată a vieții. Remarcase lucid înclinația sensibilității românești spre catastrofă, spre isterie și spre acel tip de resemnare morbidă pentru care noi, românii, ne păstrăm uneori satisfacția unei certitudini împărtășite general că „e rău, e foarte rău, nu mai avem motiv de speranță”. Andrei Pleșu se numără printre puținii intelectuali care și-au făcut auzită vocea în agora românească pentru a spune adevăruri grave deopotrivă cu seriozitate și umor, descrețind frunțile și punând în același timp pe gânduri. Ne-a ajutat să înțelegem, că virtutea nu se potrivește în general cu determinismul conjuncturilor și a ținut să repete cu vioiciune că „speranța nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e bun. Ea își permite să bombăne, să fie prost-dispusă și, în orice caz, să dârdâie… Omul care speră ia frigul drept frig. Și socotește că ceea ce e esențial în alcătuirea sa omenească nu atârnă de această „rece” constatare…”. –Citeste continuarea articolului si comenteaza pe Contributors.ro