Lectia lui Havel: Despre sentimentul oceanic si revolutia existentiala

Mircea Cartarescu il numeste pe Havel ”providentialul lider ceh” (in contrast cu nefastul Ion Iliescu) si are dreptate. Tot asa cum Andrei Plesu pune degetul pe rana cand spune ca “nimeni nu a riscat în România cât a riscat Havel”. Carisma lui Havel a fost una umana, cea a lui Iliescu, de fapt o anti-carisma, este rece, posomarata, razbunatoare si opaca precum ideologia urii pe care a iubit-o si continua sa o iubeasca. Pe scurt, inumana. Nu voi repeta lucrurile admirabile, emotionante si atat de frumoase care s-au scris in aceste zile despre filosoful libertatii Vaclav Havel (cititi textele unor Ioan Stanomir, Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, N. Manolescu, Traian Ungureanu). Impreuna cu Mircea Mihaies am scris candva, in anii 90, o carte intitulata “Vecinii lui Franz Kafka” in care Havel este un personaj central. Un articol de Anne Applebaum aparut in “Washington Post” din 20 decembrie sintetizeaza impecabil mesajul unei gandiri care transcende inselatoarea facticitate si se plaseaza in zona intelegerii conditiei umane ca respingere a oricaror fatalitati constrangatoare.

Europa de Est de la Stalin la Havel–inceputul si sfarsitul logocratiilor totalitare, falsificarea versus reinventarea politicului. Propun aici trei citate din opera lui Havel, puncte de reper moral pentru cei care nu accepta relativismele cinice, refuza compromisurile putrede si nu consimt la nicio forma de despotism. Regasim in aceste meditiatii, scrise inainte de annus mirabilis 1989, ceea ce Koestler numea, pe urmele lui Freud si Jung, sentimentul oceanic.

“…orice revolutie existentiala trebuie sa redea speranta unei reconstructii morale a societatii, ceea ce reprezinta o innoire radicala a relatiilor dintre indivizi si ceea ce numesc ‘ordine umana’, care nu poate fi substituita de nicio ordine politica. O noua experienta a existentei, o noua ancorare in univers, un sentiment al unei ‘responsabilitati crescute’, cu noi valente, o relatie interioara redefinita in raport cu ceilalti indivizi si cu comunitatea–toti acesti factori precizeaza clar directia in care trebuie sa ne indreptam”.

“In sistemul post-totalitar, a trai in adevar prezinta mai mult decat o dimensiune existentiala (redand umanitatea naturi sale inerente), sau o dimensiune gnoseologica (relevand realitatea asa cum e), sau o dimensiune morala (creind un exemplu pentru altii). Mai are si o deloc ambigua dimensiune politica. Daca pilonul principal al sistemului este trairea in minciuna, atunci nu e surprinzator ca pericolul fundamental pentru sistem este trairea in adevar. Acesta e motivul pentru care ea trebuie zdrobita mai sever decat orice altceva”.

“Cand vorbesc despre a trai in adevar, evident ca nu am in vedere numai ceea ce rezulta din gandirea conceptuala, cum ar fi un protest sau o scrisoare scrisa de un grup de intelectuali. Poate fi orice mijloc prin care o persoana sau un grup se revolta impotriva manipularii: orice, de la o scrisoare a intelectualilor la o greva a muncitorilor, de la a refuza sa votezi intr-o farsa electorala la a tine un discurs fara menajamente la un congres oficial, ori chiar o greva a foamei, de exemplu. Daca negarea telurilor vietii este un proces complex, si daca acesta se bazeaza pe manipularea multipla a tuturor expresiilor vietii, atunci, din aceeasi cauza, orice exprimare libera a vietii ameninta indirect din punct de vedere politic sistemul post-totalitar, inclusiv acele forme de expresie carora, in alte sisteme sociale, nimeni nu le-ar atribui o potentiala semnificatie politica si nici capacitate exploziva”.