Logica justitiei (de Miron Damian)

Respectarea legii sta la baza unei democratii. Insa legea la rindul ei are nevoie de buna-credinta a celor pusi sa o apere si sa o interpreteze. Daca aceasta lipseste, atunci un text de lege are mai putina valoare decit hirtia pe care e scris. Caci, oricit de bine ar fi formulata, legea este complet neputincioasa daca interpretarii ei ii lipseste nu doar temeinicia juridica, ci si cea logica.

Cea mai solida demonstratie matematica este neputincioasa in fata cuiva care nu accepta ca unu si cu unu fac doi. Decizia Curtii Constitutionale in chestiunea regulamentelor este un bun exemplu de lege pusa intre paranteze. Iar ea pare sa fi servit drept catalizator pentru alte decizii similare.

Saptamina aceasta, CSM a analizat patru convorbiri telefonice, Iliescu – Botos, Nastase – Morar, Tariceanu – Botos si Botos – Basescu, incercind sa determine daca ele constituie imixtiune in actul de justitie. La o prima vedere, putem elimina ultimul telefon, caci acesta a fost dat chiar de procurorul general.

Apoi, ca sa aiba loc o imixtiune, trebuie sa avem intentia unui politician (ceea ce reprezinta in sine o vinovatie, dar nu intra in competenta CSM) si acceptul unui procuror. Telefonul dlui Nastase a fost dezvaluit public cu promptitudine de dl Morar. Telefonul premierului a fost dezvaluit, tardiv, de dna Udrea.

Totusi, in nici unul dintre cele doua cazuri interventiile politicienilor nu par, pina una-alta, sa fi avut efect asupra anchetei. Dar un efect tot au avut: in analiza „la pachet” a CSM au servit drept alibi pentru celalalt caz ramas, cel al telefonului dat de fostul presedinte dlui Botos, in cazul Tiriac. Or, aici avem un caz complet diferit.

Trebuie sa intelegeti ca singurul lucru care intra sub jurisdictia CSM este conduita procurorilor implicati in aceste cazuri. Dl Morar a procedat corect, dl Botos a gresit ca s-a adresat presedintelui, in cazul telefonului dat de dl Tariceanu, dar ancheta si-a urmat cursul.

In schimb, in cazul Tiriac, conduita procurorilor nu numai ca nu este deasupra oricarui repros – asa cum ar trebui sa fie -, ci este de-a dreptul suspecta, ca sa folosesc termenul cel mai blind. Procurorii care instrumentau initial cazul au fost schimbati, cei care i-au inlocuit au actionat mai degraba ca avocati ai inculpatului, facind dosarul praf si obtinind achitarea.

Cu toate astea, CSM nu a considerat ca e un caz de imixtiune. Avem, unu, interventia presedintelui Iliescu la procurorul general pentru cazul Tiriac, si cu unu, schimbarea radicala a cursului anchetei in acelasi caz. CSM vrea sa ne convinga ca suma este egala cu zero.

Daca nici cind atit interventia politica, cit si modificarea ulterioara a cursului anchetei nu sint indeajuns pentru a proba o imixtiune, atunci ma intreb cum se poate totusi proba asa ceva. Tot ce se poate obtine in plus este confesiunea voluntara a celor implicati, dar nici un om intreg la minte nu ar face voluntar un act care sa-l incrimineze.

Cu alte cuvinte, CSM si-a pierdut vremea si ar trebui sa abandoneze pe viitor orice analiza privind imixtiunea politicului in justitie, de vreme ce s-a pus in situatia de a nu putea, practic, sa probeze niciodata un astfel de caz.

Si cazul stenogramelor a urmat o cale similara, incheindu-se cu un NUP. Comunicatul DNA da de inteles ca probatoriul stenogramelor ar fi fost insuficient. E ciudat ca terminarea anchetei este justificata cu un fapt care era evident inca de la inceputul ei. Stenogramele in sine (!) nu reprezinta nimic.

Daca am putea condamna pe cineva doar pentru ca a descris o crima, atunci am arunca in puscarie toti autorii de romane politiste. Ceea ce conteaza este daca lucrurile transcrise reprezinta realitate sau fictiune. Or, exista o multime de lucruri care pledeaza pentru autenticitatea convorbirilor transcrise acolo, si nici unul sa sustina contrariul.

Sigur, modul in care aceste admiteri au ajuns la cunostinta procurorilor si publicului este destul de greu sa fie transformat in proba formala. De aceea e ciudat ca procurorii par sa se fi concentrat pe aceasta sarcina si au ignorat alte cai. Florin Georgescu vorbeste despre telefoanele pe care le-a dat consilierilor si presedintelui Curtii de Conturi pentru a „inceta cu dosarele”.

Fapta penala, daca poate fi probata. Ma intreb daca procurorii au investigat aceasta pista, daca au cercetat exercitiul financiar pe anul 2002 al ministrului Mitrea de care vorbeste dl Georgescu, daca au incercat sa determine daca telefoanele dintre acesta si consilierii Curtii de Conturi au avut loc si in ce au constat.

Ma intreb daca, tinind cont de marturiile contradictorii in acest caz, s-au pomenit macar termeni gen „sperjur” sau „obstructionarea justitiei”. Acestea sint instrumente absolut necesare pentru solutionarea unor dosare de acest fel. Daca nu recurg la ele, procurorilor nu le ramine decit sa depinda, si ei, de marturia voluntara a vinovatilor.

Probabil ca pe viitor li se va cere coruptilor sa isi autentifice la notar transcriptul conversatiilor incriminante. Daca asa intelege lupta impotriva coruptiei, atunci cred ca DNA-ul dlui Morar nu e cu nimic mai bun decit PNA-ul lui Ioan Amarie.