Lumea de mâine. Delocalizare şi virtualizare

Astăzi o vedem în chip manifest: suntem dezarmaţi în faţa unei crize de anvergură (între altele şi) datorită faptului că am abandonat, de decenii, unul din principiile apărării în caz de urgenţă – autosuficienţa în ceea ce priveşte resursele şi tehnica de strictă necesitate. În momentele critice realizăm că ceea ce ne este de trebuinţă în mod imperios depinde de un lanţ al comerţului internaţional la al cărui capăt se află – aproape inevitabil – China comunistă.

Timp de trei decenii Occidentul a trăit jubilaţia delocalizării, care a însemnat – în ultimă instanţă – o masivă dezindustrializare a lumii dezvoltate, sincronă cu ascensiunea economică (bazată tocmai pe industrializare) a ceea ce, până în anii ’90, se numea “lumea a treia”.

Captivi ai istoriei noastre, n-am băgat în seamă faptul că prăbuşirii comunismului în Est i-a urmat (aproape imediat) dispariţia clasei muncitoare în Vest. Cu pensionarea foştilor baby-boomers-i se încheia o epocă din istoria Nordului dezvoltat; o epocă în care industriile (conectate în lanţuri productive) au reprezentat nu doar simbolurile mândriei marilor puteri, ci – mai ales – obiectivele strategice care, în vremuri grele, au fost capabile să suporte efortul de război şi cel, poate mai dificil, al reconstrucţiei. Dintr-o dată (cum se spune cam cu prea multă uşurinţă à propos de orice), paradigma s-a schimbat: din centre ale puterii şi ale dezvoltării, industriile – începând cu cele grele: extractivă, siderurgică, producătoare de maşini – au ajuns energofage, bugetofage şi cauzatoare de dezastre ecologice. Ca atare, ideea delocalizării – adică a mutării – lor în alte regiuni geografice (cu atât mai îndepărtate, cu atât mai bine) a fost văzută ca soluţia universală la toate problemele locale, începând de la educaţie (care nu mai trebuia să se limiteze la simpla calificare a unui proletariat tehnic) până la poluare (ce urma să înceteze odată cu cauzele ei). În lumea bună se celebra “sectorul terţiar” – cel al serviciilor – care presupuneau, în general, competenţe dezvoltate de antreprenoriat, comunicare şi (inter)mediere, pe care le puteau oferi doar cursurile aprofundate ale învăţamântului universitar. Dacă mai punem la socoteală şi explozia internetului, apoi a reţelor sociale şi – în fine – a telefoniei mobile (a căror dinamică crează oportunităţi nelimitate tocmai în sectorul acestor competenţe), putem înţelege de ce, la un moment dat, Europa şi America de Nord păreau a fi convinse că viitorul lor e acela al unui Zürich la scară mare. Adică, mai exact, că într-un timp scurt vor deveni societăţi ale bunăstării absolute, în care vor coabita extrema modernitate tehnologică cu tradiţia, iar vechile industrii vor lăsa locul “domeniilor creative”, artizanatului de lux şi – mai ales – economiei finaciare şi dividentelor obţinute din vânzarea licenţelor de producţie. Ceea ce Marx cel tânăr (şi toţi /neo/marxiştii ce vor să scape de scleroza dogmatică) a(u) văzut ca fiind răul major al capitalismului: alienarea, în speţă abrutizarea omului în procesul unei munci epuizante şi stereotipe, urma să ia sfârşit (cel puţin în ţările dezvoltate). În locul ei ar fi apărut “societatea cunoaşterii”, la care fiecare era – “după posibilităţi” – acţionar şi al cărui prototip îl reprezentau firmele lui Bill Gates şi Steve Jobs în care (spunea legenda urbană) nu există spaţii separate pentru patron şi angajaţi, toată lumea lucrează – în ritmul creativităţii proprii – după un “program flexibil”, fiecare e chez soi, abandonând pantofii pentru comoditatea deplasării în ciorapi, reuşitele iau aerul sărbătorilor familiale etc. Dincolo de această faţadă d’Epinal (sau de Hollywood), realitatea avea un revers de şi mai bun augur pentru marii investitori: odată cu distrugerea marilor centre industriale se punea capăt şi marilor concentrări sindicale. Poate că retrospectiv ni se pare că prosperitatea generalizată în ţările bogate din Apus ţine exclusiv de dezvoltarea tehnologiilor, ori de “viziunea” unor oameni politici care au înţeles să distribuie bogăţia; în fapt, organizarea muncitorimii a fost în măsură să creeze presiunea necesară pentru a obliga un patronat cu mental de aristocraţie medievală (deşi alcătuit din nouveaux riches-i de secol XIX) să cedeze – pas cu pas – o serie de beneficii angajaţilor (beneficii pe care legislaţia le-a consacrat ca drepturi).

Indiferent dacă a vizat direct China, ţările Europei Centrale, Turcia, Brazilia sau alte state asiatice, africane ori latino-americane, delocalizarea a presupus un avantaj imediat: “reducerea costurilor cu mâna de lucru”. Această “facilitate” a fost posibilă nu doar datorită discrepanţei economice dintre ţările bogate şi cele sărace (în virtutea căreia nimeni din Vest nu ar fi lucrat pentru un salariu sub beneficul pragului de şomaj, dar care la poor people părea de vis), ci şi pentru relativa formare şi – mai ales – impecabila disciplină a noilor proletari. Să nu uităm că, exceptând tocmai ţările prospere ale lui 1990, aproape tot restul lumii iese în acel timp (total sau parţial) din diferite forme de dictatură. Or, dictatura îi obişnuieşte pe oameni cu două lucruri: să se mulţumească cu puţin şi să aibă (atât faţă de ei înşişi, cât şi la scară comună) un comportament disciplinat. Dacă mai adăugăm la aceastea şcolarizarea – pe care majoritatea dictaturilor (mai ales cele comuniste) o încurajaseră (cel puţin la nivelul ciclurilor de bază), între altele ca vehicol al propagandei – vedem că, culme a ironiei istoriei!, dictaturile celei de-a doua jumătăţi a secolului XX au fabricat muncitorii ideali ai capitalismului finelui de secol şi a începutului secolului XXI.

După o serie de experimente – pe cât de bizare, pe atât de macabre (deoarece s-au soldat cu zeci de milioane de morţi) – China a înţeles, în sfârşit, cele două lecţii de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial: cea a lui Stalin – victoria justică totul şi cea a Americii – războiul nu mai e atât o problemă a armatelor, cât una a tehnologiilor şi, pe cale de consecinţă, a economiilor. Falimentul Uniunii Sovietice a arătat în chip manifest punctul slab al comunismului de inspiraţie rusească: acesta a căzut pentru că nu a fost în stare să răspundă aspiraţiilor materiale ale populaţiei pe care tocmai el (prin urbanizare, şcolarizare şi propagandă) le suscitase. Vrând să marcheze ruptura lui cu capitalismul (văzut ca venal şi corupt), comunismul clasic propune ca ideal de viaţă al “omului nou” o formă de asceză, menită a-l feri de alienarea în bogăţie şi-n lupta pentru obţinerea ei (şi, evident, a-i menţine “tonusul” ideologic). China lui Deng Xiaoping abandonează această dogmă; de acum înainte, comunismul şi bogăţia nu mai sunt incompatibile. Dar, să nu uităm, ne aflăm în Orient, acolo unde omul poate beneficia cel mult de uzufructul bogăţiei sale, dat că fiind că – în ultimă instanţă – aceasta (la fel ca şi persoana sa) aparţin Suveranului Celest, Marelui Han, Marelui Moghul, Sultanului sau, mai nou, Partidului. De aceea pare valabil şi în Imperiul de Mijloc (la fel ca în Turcia) un lucru care (din cu totul alte raţiuni) stă la baza dinamicii occidentale, doar că în lectură inversă: în vreme ce pentru european şi american prosperitatea fiecăruia e temelia prosperităţii comune, pentru asiatic, prosperitatea comună se reflectă în prosperitatea fiecăruia. Multă vreme această diferenţă de lectură nici măcar nu a fost observată şi, ca atare, interesele marelui Est şi cele ale marelui Vest păreau a fi dacă nu identice, cel puţin compatibile.

Toate ţările sărace – printre care, să nu uităm ne număram (şi, într-o anumită măsură, încă ne numărăm) şi noi – s-au lansat pasional în cursa prosperităţii. Ideologia ultimelor trei decenii a fost exact aceasta: prosperitatea e accesibilă oricui şi “lupta” pentru obţinerea ei diseminează la scară individuală tensiunea concurenţială care, concentrată la scară naţională, favorizează războaiele. Astfel, pacea urma să fie garantată de prosperitate, iar indicele ei aveau să fie curbele ascendente ale “creşterii economice”. Producţia de masă, ieftină, din ţările cu mâna de lucru slab plătită a permis, mai întâi, anestezierea muncitorimii deposedată de privilegiile ei din Apus şi, apoi, fie pe calea second-hand-urilor, fie pe aceea a exploziei trois-fois-rien-urilor (adesea doar simulacre ale produselor originale, realizate – cu sau fără licenţă – oriunde) a cetăţenilor din regiunile mai puţin prospere. Toată lumea s-a aruncat, frenetic, în aventura consumului la o scară nemaiîntâlnită în istorie. Consumul înseamnă bani şi, mai ales, bani reinvestiţi în piaţă. La rândul ei, producţia ultimelor decenii nu mai vizează atât fabricarea efectivă (pe care pe de-o parte modernizarea tehnologică, pe de alta mâna de lucru ieftină o fac să fie doar suportul originar al economiei de masă), cât transportul, brenduirea, reclama, ambalajul şi livrarea unor produse targhetate şi personalizate de aşa manieră încât nu atât să satisfacă, cât să creeze dorinţe. Pentru sectorul terţiar al lumii dezvoltate produsul finit venit din China, India, Brazilia sau Mexic era, el însuşi, doar materia primă a multiplelor tehnologii de marketing şi speculaţii bursiere. Nu e de mirare că – cu o viteză incredibilă – s-a dezvoltat ideea că “lumea bună” poate trăi doar (re)vânzând ce au făcut alţii şi pariind pe cotele de vânzare.

O primă trezire a venit cu criza din 2008: economia speculativă – care ambala şi reambala “produse” pe cât de imateriale, pe atât de sofisticate – s-a dovedit a avea o bază similară şi la feol de volatilă ca cea a artei abstracte contemporane: gustul publicului (pentru – în acest caz – pariurile pe “creşterea economică”). Până la urmă, criza a fost mult mai puţin dramatică decât părea a fi, dintr-o raţiune simplă: lucrurile de bază au continuat să vină, la preţuri de nimic, din “lumea a treia”. Însă unul din efectele crizei a fost acela de a trezi această lume săracă: acestea au văzut, în chip manifest, că “suprastructura” atât de spectaculoasă a Occidentului e mult mai fragilă decât pare. Şi aceasta deoarece depinde – mai mult decât lasă să se creadă – de fluxurile de “materie primă” (care poate fi ceva aproape finit care devine “marfă” doar intrând în malaxorul comerţului apusean) ce vin din restul lumii. Timp de decenii – practic de secole – Europa şi America au făcut preţurile, controlându-şi, în felul acesta, furnizorii. Ei bine, în ultimul deceniu am văzut la lucru faimoasa “dialectică a stăpânului şi a sclavului” (a lui Hegel, care-i plăcea atât de mult Profesorului Kojève): clasicul raport s-a inversat şi nu Estul depinde de comenzile Vestului, ci acesta din urmă de livrările celui dintâi. Banii (Apusului) sunt importanţi, neîndoielnic, dar la fel de important e să ai şi ce să cumperi cu ei. Iar pentru pieţele speculative, bazate pe fluctuaţiile gustului, pe ştiri şi pe reacţii de moment, ideea întreruperii fluxurilor bunurilor de consum poate crea la fel de uşor o criză ca blocarea lor efectivă. Asta înseamnă că “fabrica lumii”, China (sau, pentru mai multă greutate, concertul ţărilor BRICS) îşi poate permite să ducă o stranie politică, pe care o sintetizează în persoana lui Preşedintele Xi Jimping: în acelaşi timp să continue – as usual – afacerile cu ţările dezvoltate şi să le şantejeze fie cu ameninţări, fie cu “oferte de nerefuzat”.

În ultimii ani Occidentul pare a se trezi – speriat de îmbrăţişarea strivitoare a One Belt One Road – din fascinaţia (abil întreţinută de la Pekin) faţă de “miracolul chinezesc”. În acelaşi timp, Preşedintele chinez a ştiut să întoarcă pe dos propaganda apuseană, asigurându-şi – în felul acesta – o reală susţinere interioară. Căci, vreme de decenii, americanii (dar şi europenii) au lăudat exportul de tehnologie – fie ea şi depăşită moral – pentru mâna de lucru ieftină a ţărilor sărace ca pe un act civilizator, în virtutea căruia i se oferea de lucru unei imense populaţii care nu avea ce face, se susţinea urbanizarea, calificarea, se dădeau salarii mai bune decât cele de la faţa locului şi, în timp, se crea un middle class autohton. În Est (atât de pe urma moştenirii coloniale, cât şi a ideologiei socialiste), lucrurile au fost văzute exact invers: pentru încă odată los gringos vin cu banii şi intenţiile lor necurate ca să exploateze fără milă munca de animal de povară a culi-lor din Imperiul pe care tot ei (străinii) l-au ruinat. Dincolo de politeţea şi serviabilitatea asiatică s-a aflat tot timpul o tenace obsesie a revanşei, cu cât mai amânată, cu atât mai intensă. Dar poate că, totuşi – în ciuda proverbialei răbdări chinezeşti – s-au grăbit în a-şi revendica victoria.

Căci, la un moment dat, cineva – acolo în “acel Apus” – şi-a dat seama că delocalizarea este pentru ţările dezvoltate exact ceea ce a fost “privatizarea” industriilor pentru ţările sărace ale Estului European. Adică e o pierdere a suveranităţii odată cu incapacitatea de a mai controla măcar lucrurile de strictă necesitate în caz de criză. China (secondată de India, poate Brazilia) se oferea să producă tot, numai că – într-o “economie de piaţă” – producătorul universal devine şi stăpânul tuturor. Astfel că ideologia “pieţelor libere” (pe care s-a construit prosperitatea ultimilor 30 de ani) e, din ce în ce mai mult abandonată în favoarea revenirii la formule autarhice (atât cât mai pot fi, la ora actuală) şi marile tratate ale schimburilor la scară globală sunt tot mai mult înlocuite de negoieri bilaterale (în care jocul intereselor e mai nuanţat şi mai acut). China nu şi-a spus încă ultimul cuvând şi e de aşteptat ca presiunile sale – mai ales asupra “partenerilor” săi săraci – să devină tot mai insistente. De asemenea, să nu uităm: Imperiul de Mijloc nu doar s-a transformat în principalul sector productiv al aproape oricărui domeniu, ci şi a tezaurizat imens (inclusiv pe seama Americii) în această perioadă. Acest fapt îi permite să susţină – punctual – războaie ale dumping-ului prin care să oblige chiar şi economii mari să-şi reînnoiască “abonamentul” la livrările chinezeşti.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro