Maia l-a învins definitiv pe Igor. Dar bătălia pentru direcția Republicii Moldova continuă
După ce a pierdut pe toate fronturile, adică și Președinția și Parlamentul, principalul agent politic al Moscovei la Chișinău, domnul Igor Dodon se teme că va fi abandonat de regimul Putin și schimbat cu alți agenți de influență, mai cool, mai credibili, mai convingători în abordarea electoratului din republică în următorii ani. Vremea lui a cam trecut. A dat fuga să se vadă cu bătrânul comunist de la Minsk, care conduce autoritar Belarusul de 27 de ani, să îl întrebe dacă poate fi folositor cu ceva pe acolo, dacă știe să se pregătească „ceva tare” pe linia Uniunii Rusia-Belarus, să i se dea și lui un sfat, să îl ajute să rămână și el cumva în grația Kremlinului, după ce l-a desființat doamna Maia Sandu acasă.
Debarasarea de „loserii” locali obedienți este o practică veche și cinică a regimurilor imperiale, pentru care, de fapt, pionii din teritorii nu contează ca persoane și destin politic, ci doar ca idee. Anticipăm că bătălia pentru postul vacant de agent principal pro-rus de la Chișinău va fi dură, că vor intra în competiție nume surprinzătoare iar unii se vor umili de o manieră îngrozitoare pentru a primi „bastonul de mareșal al Rusiei pentru Republica Moldova”.
Și aici, în România, încearcă unii să sărute inelul ofițerului KGB iar spectacolul este grotesc. Deunăzi un fost ministru de Externe, un infractor și un individ jalnic, s-a gândit să se umple de penibil până la capăt și a trimis o scrisoare în care cere iertare Țarului pentru “nechibzuința conducerii României, aservită intereselor occidentale”, rugându-l „să nu ne pună țara pe lista țărilor neprietene” și, în subtext, dacă tot se caută un lider de influență, să anunțe că își oferă serviciile de infractor onest, șomer de lux și dușman sincer al Occidentului, radicalizat de umilința suferită în Parlamentul European.
La noi, guduratul pe lângă Moscova produce (încă) indignarea sau râsul părții integre a societății românești, în marea ei majoritate, și asta de vreo 150 de ani încoace. Nu poți cocheta cu un regim dictatorial și criminal, care își otrăvește sau trimite opozanții politici în închisoare, care invadează țările vecine, care lucrează pentru destabilizarea democrațiilor liberale occidentale. La Chișinău însă, lucrurile sunt mult mai echilibrate iar mica republică post-sovietică se zbate din 1991 încoace să evadeze din „paradigma fifty-fifty” în care este împărțită societatea moldovenească de 30 de ani și în care singura miză pare să fie atingerea unui chinuit 51%, într-o direcție sau în cea opusă.
Doamna Maia Sandu l-a învins așadar definitiv pe domnul Igor Dodon, împingându-l la periferia politicii din republică sau poate chiar (vom vedea curând) în afara vieții politice locale. Fostul președinte socialist nu va mai reveni niciodată în prim planul politicii de peste Prut. O altă figură îi va lua locul curând, așa cum domnul Dodon i-a suflat rolul domnului Voronin după 2009. Așteptăm deci nominalizarea Kremlinului.
PAS, partidul președintei pro-occidentale a Republicii Moldova, va câștiga alegerile parlamentare din 11 iulie. Aceasta este vestea bună. Vestea proastă este că problema majorității parlamentare tot nu va fi rezolvată sau în cel mai bun caz va fi „cârpită” iarăși printr-o soluție improvizată, care ar putea readuce compromisul fetid în politica locală, pentru a nu mai aminti de coaliția doamnei Maia Sandu cu socialiștii domnului Dodon de acum doi ani, în ideea de a scăpa de oligarh. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna ca PAS să aibă nevoie la vară de mandatele obținute de Partidul Nostru sau, mai rău, de Partidul Șor pentru a completa majoritatea. Poftim, este imposibil? Dar coaliția cu socialiștii domnului Dodon nu era imposibilă, în 2019?
Teoretic, sunt 53 de partide înscrise oficial în Republica Moldova, care ar putea depune liste de candidați (nu o vor face toate, de bună seamă), dar sondajele ne arată că nu este realist să ne așteptăm la un parlament cu mai mult de cinci partide. Nu putem încă evalua dacă AUR-ul moldovenesc, recent înființat, va avea sau nu relevanță electorală pe 11 iulie. La cât de volatile și dinamice sunt însă contextele politice în prezent, nu putem exclude nicio variantă.
Desigur, marea miză pentru 11 iulie ar fi obținerea unei majorități absolute a PAS sau eventual intrarea în Parlament a unui alt partid de orientare liberală pro-occidentală. Mă gândesc în primul rând la domnul Andrei Năstase și Platforma DA. La o privire mai atentă, obiectivul este însă greu de realizat. Nu imposibil, dar greu. Bazinul de alegători al celor doi foști aliați este cam același și ce pui într-o parte iei din alta…
O mobilizare excepțională a electoratului pro-european și, da, iarăși a diasporei din Vest cu pașapoarte moldovenești, ar putea duce PAS spre 40-42%, un scor pe care oricum unii îl consideră nerealist. Dacă totuși s-ar putea obține cu câteva procente peste 40%, atunci distribuirea mandatelor ar putea produce, la limită, „minunea” unei majorități parlamentare a PAS. Șanse puține, dar merită luat în calcul și un asemenea scenariu ultra-optimist.
Intrarea în Parlament a Platformei DA, condusă de fostul vicepremier al cabinetului Maia Sandu din 2019, ar fi o altă variantă fericită, care ar evita necesitatea unui compromis nefast. Cu condiția ca cele două partide înrudite să colaboreze armonios și eficient, o sarcină grea prin părțile noastre, după cum vedem și la noi. Am toată admirația pentru partidele mai mici de extracție liberală și pro-UE (unele explicit pro-unioniste), cărora le dorim succes, dar deocamdată sondajele nu ne permit să luăm în considerare un legislativ cu mai mult de cinci partide.
Orice altă variantă de majoritate, chiar cu PAS în poziția de principal partid al guvernării, ar însemna plantarea semințelor instabilității politice, ale viitoarei crize și căderi de guvern.
Dincolo de calculele formării majorității parlamentare în viitorul parlament de la Chișinău, mult mai importantă este tema culturii politice din Republica Moldova și ieșirea din paradigma fifty-fifty, a societății divizate aproximativ egal în cele două opțiuni strategice opuse, una privind spre Vest, cealaltă spre Rusia. Nu știu dacă acest blocaj cronic se poate rezolva în următoarea legislatură, probabil că nu. Dar momentul politic actual pare cel mai bun din ultimii 10 ani pentru partida pro-occidentală.
Cercetări sociologice recente arată că percepția asupra României este în curs de îmbunătățire și de creștere a atractivității. M-aș bucura să vedem Bucureștiul la înălțimea acestui moment politic, dovedind viziune, competență, responsabilitate, tact și eficiență politico-diplomatică. De la președinte la premier și de la ministrul de Externe la ambasadorul nostru de la Chișinău, premise favorabile există, rămâne doar ca „alinierea aștrilor” și mesajele concrete de sprijin ale României și Uniunii Europene să contribuie la formarea masei critice în direcția corectă.
Pentru a păstra discuția în termeni realiști, va trebui să acceptăm că, pe termen lung, rezolvarea blocării republicii de peste Prut în zona tampon depinde în mare parte și de Rusia. Dacă Rusia ar renunța la a mai ține captivă Republica Moldova în zona gri a Europei de Est (chestiune care ține și de implicarea fermă a UE și a SUA și poate de negocieri între marile puteri), foarte probabil societatea și politica din republică s-ar detensiona treptat iar inclusiv vorbitorii de limba rusă din Basarabia (cea adevărată, dintre Prut și Nistru) ar fi încântați să vadă că devin parte a Uniunii Europene, printr-un mecanism sau altul, ceea ce le-ar oferi șansa unei vieți incomparabil mai bune.
Transnistria este însă o altă temă de discuție, mult mai dificilă. Probabil că soluționarea acceptabilă de către toate părțile nu este posibilă nici măcar pe termen mediu iar mica fâșie separatistă va reprezenta buturuga de care se va împiedica multă vreme carul Republicii Moldova, până când o viitoare generație de politicieni non-conformiști va avea curajul unei abordări „out of the box” și va curma această lungă încurcătură istorică.
Ceea ce vreau să spun în acest articol, în esență, este că avem semnale tot mai clare și mai puternice că, în absența acțiunii sistemiatice anti-occidentale a Moscovei în Republica Moldova (prin agenții de influență despre care am vorbit), cetățenii acestei republici nu ar avea, de fapt, nicio dilemă sau reținere în a-și asuma destinul politic european. Pentru Rusia, Republica Moldova nu este nici pe departe la fel de importantă ca Ucraina, dar „linia roșie” de care vorbea recent Președintele Putin se referea, bineînțeles, la închisoarea spațiului ex-sovietic, din care până acum doar Statele Baltice, care s-au mișcat foarte repede, au reușit să evadeze.
INTERVIURILE HotNews.ro