Manuscrisul lui Tabarcea de la Litere. O hârtie pe care o dai dracului a schimbat destine

O poveste cum alta nu e, o poveste ca toate care ne fascinează și pe care n-o uităm. O astfel de poveste am găsit-o la Facultatea de Litere, pe strada Edgar Quinet 5. Într-un sertar uitat de vremuri și de oameni. Să nu uitați să căutați mereu prin sertare! Acolo s-a găsit Povestea care a schimbat generațiile. O spune Cristina Bogdan, Decanul de la Litere. Când ne-o spune? Astăzi, tocmai astăzi, când se împlinesc 160 de ani de la înființarea facultății și 30 de ani de la înființarea primei Facultăți de Comunicare și Relații Publice din România.

Veniți la sărbătoare (programul e aici) și-ntrebați-o pe Cristina de scrisoare, de acest miracol al găsirii și regăsirii unei simple foi de hârtie. O simplă foaie cum altele nu-s. Întrebați-o cum era hârtia, cum era scrisul, ce culori avea, era pătată de cafea, avea aromă de parfum, hârtia era de dictando? Cum de Cristina n-a ignorat o simplă hârțoagă. Cum de o fi uitat-o acolo Tabarcea? Dar ea, Cristina, cum uită, cum își amintește, cum scrie ea acum notițe, acum după ce-a găsit că o hârtiuță, așa mică și uitată, muritoare, poate dăinui?

Și povestește Cristina Bogdan:

“Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi⁠-⁠am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesie a spațiului în care urma să-mi petrec orele dedicate administrației. O cameră lunguiață, cu mese și scaune, tapetată cu dulapuri cu dosare, găzduia de multă vreme prodecanatul, cu mențiunea că, în trecut, încăperea adăpostise și biroul directorului secției de Comunicare și Relații Publice, profesorul Cezar Tabarcea. Operațiunea a durat vreo 3 zile, în care, printre nori de praf și teancuri de hârtii duse la gunoi, am zâmbit adesea descoperind foi umplute cu scrisul unor profesori dragi, diverse bilețele capabile să reconstruiască fizionomia unor timpuri în care înțelegerile se încheiau frecvent cu o simplă strângere de mână și mai puține hârțoage justificative.

Tabarcea e tipul fără barbă și fără ochelari

Printre paginile care mi⁠-⁠au atras atunci atenția, s⁠-⁠au aflat și câteva intitulate “Declarație de principii”, în care am recunoscut scrisul îngrijit al profesorului Tabarcea. Redau mai jos secvențe din acest act de întemeiere al unei noi profesii din România post⁠-⁠decembristă.

Pentru cei care au trăit o bucată în perioada comunistă, introducerea va da la o parte o draperie a timpului și va readuce în memorie figuri pe care le⁠-⁠ar fi dorit, probabil, definitiv uitate:

„Înainte de ‘90 a existat tovarășu’ cu protocolu’. Tovarășu’ cu protocolu’ era un tip totdeauna „la costum și cravată” care, când nu erau delegații – și, mai ales, delegații „de afară” – nu făcea nimic și nu⁠-⁠i dădea socoteală decât lu’ tovarășu’ director, dar pentru mulți era vizibil că mai curînd tovarășul director îi dădea socoteală „dânsului”. Tovarășu’ cu protocolu’ era absolventul unei facultăți, ba chiar avea și „niște postuniversitare” despre care, întrebat fiind, nu dădea prea multe explicații, dar lăsa să se⁠-⁠nțeleagă… După ‘80 tovarășu’ cu protocolu’ știa și o limbă străină, fusese „pe afară”, povestea cum arată cartierele deochiate din diverse capitale, era, ce mai, „băiat de viață”, dispus oricând să stea de vorbă cu colegii și plimbându⁠-⁠se dezinvolt de la un oaspete la altul, la cocktail⁠-⁠uri, îi bătea familiar pe umăr chiar și pe domnii din străinătate, făgăduindu⁠-⁠le clipe de neuitat la Poiana Brașov.

L⁠-⁠am revăzut pe tovarășu’ cu protocolu’ prin primăvara lui ‘90. Se chema acum „Public Relations Manager”,

dar avea cearcăne sub ochi, purta pulover când nu avea „delegații” și era descumpănit că nu numai directorul, dar chiar și colegii, până și cel care zăcuse ani de zile la serviciul documentare, discutau cu cei „de afară” fără să-i ceară permisiunea. Mi⁠-⁠am dat seama atunci că vremea lui tovarășu’ cu protocolu’ s⁠-⁠a dus și că e nevoie de altcineva. Și⁠-⁠au dat seama și alții, așa că, în scurtă vreme au apărut fetele tinere și arătoase, vorbind două limbi străine, dar al căror rol se rezuma la servitul cafelelor și la traducerea scrisorilor, deși, în principiu, erau socotite ca funcționare cu „public relations”. Grație unui program „International Visitors” am avut excepționala șansă nu numai de a afla, dar și de a vedea ce înseamnă cu adevărat PR, în 1993, în țara unde această practică s⁠-⁠a născut. La întoarcere, deasupra Atlanticului, m⁠-⁠am întrebat brusc: „Nu s⁠-⁠ar putea și la noi?”

L⁠-⁠am întrebat și pe domnul profesor Paul Cornea, pe atunci decanul Facultății de Litere. Și am pornit amândoi să justificăm un răspuns favorabil… Așa s⁠-⁠a făcut că, în toamna lui ‘93, a avut loc primul concurs de admitere în Departamentul de Comunicare și Relații publice al Facultății de Litere a Universității din București. (…) Limba română oferă posibilitatea unei confuzii nefericite: „relații cu publicul” („Mergeți dumneavoastră la etajul I, camera 18”) și relații publice. Mai ales cu aceasta am avut și avem de luptat. PR înseamnă crearea, promovarea și menținerea imaginii, înseamnă câștigarea bunăvoinței publicului cu mijloace oneste, printr⁠-⁠o comunicare eficientă. PR înseamnă imaginație și profesionalism, dinamism și adaptare la nou. De fapt, scopul principal al Departamentului de Comunicare și Relații publice al Facultății de Litere a Universității din București este de a efectua tranziția de la tovarășu’ cu protocolu’ la adevăratul specialist în relații publice. Umorul amar al profesorului Cezar Tabarcea, din rândurile în care schițează evoluția fizionomiei acestui personaj⁠-⁠cheie al perioadei comuniste – tovarășu’ cu protocolu’ –, pare a se fi hrănit din scheciurile cu Toma Caragiu.

La o revoluție tehnologică și aproape trei decenii distanță, figura PR⁠-⁠istului se înscrie în alte coordonate decât în cea a tovarășului îndelung pomenit. Tranziția s⁠-⁠a făcut, cu poticnelile și dificultățile inerente unor vremuri complicate, în care societatea în ansamblu și⁠-⁠a căutat cărările potrivite de urmat. Certificatul (neoficial) de naștere al primului program de studii de Comunicare și Relații Publice din lumea academică românească vorbește simultan despre dispariția unei profesii și apariția alteia. În fapt, despre două modele de a crea, de a întreține și de a promova o anumită imagine: cel sovietic și cel american.”

Tot Cristina Bogdan a descoperit și propunerea de programă trimisă de Antoaneta Tănăsescu către Cezar Tabarcea. Ce nebunie au construit cei doi! Se visa atunci studiul Eticii nicomahică a lui Aristotel, Lysis-ul lu Platon, Principele lui Machiavelli, „Oracolul manual și arta prudenței” a lui Baltasar Gracián și chiar „Homo Sovieticus”. Sunt nume celebre și călătorii intelectuale de care puțini mai au habar astăzi.

Omul care a uitat o simplă hârtie într-un fund de sertar, Cezar Tabarcea a murit într-o duminică dimineața a anului 2004. Fusese o viață profesor de ”Proverbe” al Facultății de Litere și, după Revoluție, director de conștiințe

Fiul său Cezar s-a dus și el la Zeus, straniu, după câțiva ani. Internetul nu le acordă nicio șansă tatălui și fiului. Nu-s de găsit. Cezar a creat o lume. Cezar se hrănea din Filologie Clasică și Neogreacă. Ce poveste de uitat. Fiul nu mai poate spune nimic despre Tată. Aici intervine nu Netul. Ci simpla poveste, reflexul de a căuta trecutul, hârtiile, dovezile. Povestea care transmite tradiția. Cristina Bogdan putea să cheme doi-trei gunoieri, să-ncarce marfa și s-o dea la tomberon. S-a așezat în fotoliul lui Cezar și a ales fiecare hârtie. A petrecut timp în preajma mărunțișurilor unei lumi care era – Departamentul de Comunicare și PR Litere. În pălpăirile unei lumi care nu mai era, niște fițuici, niște hârtii îngîlbenite de praf, întuneric.

De atunci școala de Comunicare și PR de la Litere a avut 30 de generații. Asta înseamnă că au absolvit peste 3000 de oameni, cel puțin. Un manuscris uitat, un înscris trecut a creat realitate. Ce-a-nțeles fiecare om ce-a fost pe la CRP? Nimeni nu va ști. Un mms uitat și un om uitat de internet le-au schimbat destine. Domle, ce simplu e, nu-i așa?

Povestea mms lui Cezar Tabarcea a fost publicată prima oară în Ficțiunea.

Oare n-ați găsit chiar niciodată astfel de lucruri de nimic care rescriu viața? Dacă știți și voi astfel de întâmplări nemuritoare, scrieți-mi pe eugen.istodor@hotnews.ro.