"Marele jaf" si tenebrele stalinismului romanesc

Ma intereseaza in cel mai inalt grad filmul lui Nae Caranfil “Closer to the Moon” si sper sa-l vad cat mai curand. Excelentul documentar al lui Alexandru Solomon despre „marele jaf comunist” a oferit cadrul istoric de referinta, dar a evitat sa lanseze ipoteze si, cu atat mai putin, explicatii definitive. Fictiunea insa, cum stim, se poate apropia de adevar pe cai ce tin de intuitie, imaginatie, empatie. Se poate ca fictiunea, adica filmul lui Nae Caranfil, sa rezolve un mister care pluteste de decenii in legatura cu ceea ce a intrat in istorie sub numele de “banda Ioanid”.

Afacerea „bandei Ioanid” este una din cele mai tenebroase din istoria comunismului romanesc. Pe scurt, in 1959, in anul cind regimul sarbatorea cu mare pompa 15 ani de la 23 august 1944, un grup de fosti ilegalisti, toti de origine evreiasca, uniii dintre ei intelectuali cu pozitii importante, inclusiv o femeie (Monica Alfandari-Sevianu) au atacat o sucursala a Bancii Nationale. In chip uluitor, in plin totalitarism, se producea un hold-up de tipul Bonnie si Clyde.

M-am ocupat de multi ani de acesta afacere. Mama mea, colega la Institutul de Igiena din Bucuresti cu sotia unuia dintre „banditi” (Harry Obedeanu) mi-a povestit despre filmul „Reconstituirea” prezentat in epoca la diverse sedinte menite sa stirneasca indignarea „oamenilor muncii” impotriva „lipitorilor sioniste”. In epoca, familia mea locuia pe strada Grigore Mora, deci pe aceasi strada cu astrofizianul Paul Ioanid (nascut Leibovici). Casa sa se afla vis-avis de fosta vila a Principesei Ileana, in care pe atunci locuia Anton Moisescu (adjunctul lui Apostol la sindicate, membru al CC). Fratele lui Paul, colonelul de militie Alexandru Ioanid fusese casatorit cu sora Marthei Cziko, sotia omnipotentului Ministru de Interne, membru al Biroului Politic si sef al Securitatii, Alexandru Draghici. Fiul lor, Alexandru (cu diminutivul Sanyi), asatzi matematician in Anglia, casatorit cu o fosta colega a mea de scoala, dupa divortul tatalui sau de sora Marthei, a preluat numele de familie al mamei sale. Apoi, dupa ce acesta s-a remaritat cu ilegalistul Galis, a devenit Alexandru Galis (vezi marturisirile sale din Jurnalul national, si, inteleg, din film).

Acum citiva ani, Irene Lusztig, absolventa a scolii de film de la Harvard, a facut un film documentar intitulat, ca si filmul de propaganda din epoca, regizat de Virgil Calotescu, „Reconstruction” (Reconstituirea). Impreuna cu istoricul Radu Ioanid (nici o legatura cu fratii implicati in afacerea din 1959), am fost consultant al acelui film. La scoala de film de la Harvard, Irene a fost colega cu fiul unui coleg al meu de catedra de la Universitatea Maryland. Prin Josh Oppenheimer (autorul formidabilului documentar “The Act of Killing”), am cunoscut-o pe Irene. Filmul erea un efort de a intelege viata bunicii sale: Irene era nepoata de fiica a Monicai Sevianu (vezi si amintirile Monicai Lovinescu despre Monica Sevianu). Pe unchiul ei, Gadi (astazi radactor la Kol Israel), il intilnisem cindva la 2 Mai. Nimeni nu vorbea deschis despre ce se petrecuse in acel misterios episod.

Stiam ca filmul produs de Securitate, fusese „interpretat” chiar de catre acuzati. L-am vazut gratie Irinei Lusztig si m-a frapat prin tendentiozitatea sa vituperanta. La prezentarile din 1960, este probabil ca „interpretii” (minus Monica Sevianu) fusesera de-acum executati. De ce jucasera acele roluri ignobile? De ce acceptasera acea sinistra mascarada? In epoca, imi amintesc, in cercurile ilegaliste, se soptea ca intreaga afacere era „razbunarea familiei Draghici”. Un rol crucial in povestea respectiva l-a jucat un personaj despre care am apucat sa vorbesc de-a lungul anilor cu o apropiata a sa, profesoara de filosofie Magda Stroe (o vedem in filmul lui Alexandru Solomon).

Edgar Reichmann a publicat in Vest, dupa emigrarea in Franta, un roman intitulat “Denuntatorul”, in care Saşa Muşat aparea drept creierul intregii afaceri. Istoric fara studii terminate (din cite stiu), el a fost lider al tineretului social democrat, colaborind cu comunistii in anii de dupa razboi. Apoi a „defectat” in Franta, cel mai probabil cu misiunea de a penetra cercurile exilului (apare mentionat in “Jurnalul” lui Virgil Ierunca). A revenit in tara (proba ca lucrase pentr Securitate) si a fost numit prodecan si secretar de partid la facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. O asemenea numire nu putea fi facuta decat cu stirea si aprobarea lui Leonte Rautu. Apoi a fost debarcat (ratiune de a dezvolta un complex de persecutie). Era prieten cu fratii Ioanid si cu Igor (Gugu) Sevianu. Fusesera cu totii elevii lui Mihail Sebastian si Jacques Byck la Liceul Cultura.

Musat era var primar cu sotia lui Bodnaras (Florica Münzer)—de care liderul comunist s-a despartit cam in aceeasi perioda (1960). Pentru unii istoricii profesionisti, Musat eraun impostor. Altii si-l amintesc mai putin odios. Oricum, avea temperament de aventurier. Am stat de vorba despre acest personaj cu profesorul Paul Cornea (partea legata de Liceul Cultura) si cu profesoara Zoe Petre (cea legata de rolul sau nefast in Facultatea de Istorie). In anii 70, in lungi plimbari bucurestene, mi-a vorbid despre Muşat istoricul Alexandru (Sami) Vianu. In toate discutiile revenea ca un laitmotiv termenul “aventurier”. L-a cunoscut bine si doctorul Gheorghe Bratescu, ginerele Anei Pauker, mi-a povestit lucruri fascinante.

Jaful a fost real. Ramine intrebarea: a fost Muşat un agent provocator, un colaborator al Securitatii in construirea unei actiuni menite sa compromita un grup politic (ilegalisti) si etnic (evrei)? Apoi, in “Cartea Alba a Securitatii”, publicata in timpul si sub egida lui Virgil Magureanu, exista un document cre sustine ca „banda Ionaid” pregatea atentate teroriste contra lui Draghici si a lui Leonte Rautu, pe atunci membru supleant al Biroului Politic si sef suprem al propagandei. Aceasta tema a disparut din acuzatiile ulterioare.

Se spune ca Gheorghiu-Dej l-ar fi intrebat pe Draghici: „Ce nevoie au evreii de milionul si mai bine de lei” „Ce sa faca cu ei?” Profesorul Paul Ioanid era o vedeta a stiintei romanesti. Mi-l amintesc la televizor prezentind lansarea sputnikului. Toti acesti oameni cistigau excelent dupa criteriile epocii. Erau ei „haiduci sionisti” ori comunisti deziluzionati? Afacerea a coincis cu arestarile unor figuri de virf, tot evrei, ale Ministerului Comertului Exterior. De asemenea, este perioada arestarii grupului ce avea sa fie numit „lotul Constantin Noica”. „Actorii” marelui jaf si ai filmului securist au fost cu totii condamnati la moarte. Cu exceptia Monicai Sevianu, au fost executati (plutesc mistere privind decesul real al lui Musat, chiar doctorul Bratescu avea unele indoieli). Cred ca a fost vorba de o operatie propagandistica, cu certe implicatii antisemite. Actorii si regizorii veneau din aceeeasi parte a spectrului politic, fusesera membrii aceleiasi familii. Ramine de studiat ce-i facuse sa se desparta cu atita clocotitoare aversiune mutuala. Inteleg ca ipoteza filmului lui Nae Caranfil sugereaza o revansa in numele idealurilor tradate. O lectie a celor care au crezut sincer data arivistilor si poltronilor. O actiune sinucigasa menita sa resuscite, in febra unei sfidari absolute a “ordinii legale” staliniste, fraternitatea pierduta si sperantele asasinate.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro