Merită să rişti pentru libertatea morală

O lecţie fundamentală pe care am învăţat-o în aceste patru sau cinci decenii de reflecţii despre istoria politică, morală, filozofică a secolului XX, cel mai frământat şi cel mai însângerat consemnat de analele scrise ale istoriei umane, este că determinismul e o iluzie. Sigur, există determinări genetice, dar şi împotriva lor există ingineria genetică. Se pot produce mutaţii genetice. Poate nu individuale, poate durează foarte mult, dar în orice caz libertatea e mai puternică decât orice formă de constrângere prin necesitate. Aşa cred că stau lucrurile şi e bine să gândim astfel pentru că altfel ne condamnăm la fatalism, la resemnare, la capitulare, la o viziune obsecvioasă despre relaţia între individ şi istorie, în care istoriei îi revine rolul de factotum, iar individul e doar un biet şurub fără semnificaţie.

Ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu aş fi plecat din ţară în 1981 la 30 de ani? Cred că eram, de fapt, pe drumul despărţirii definitive de comunism. Mental, acest lucru se întâmplase încă din 1978-‘79, când ajunsesem la o înţelegere destul de adâncă, cred, a mecanismelor sistemului dincolo de patologiile individuale. Citisem foarte mult despre Stalin şi stalinism, Lenin şi leninism, Marx şi marxism, ca să înţeleg că fenomenul Ceauşescu era mult mai mult decât o simplă excrescenţă a unei psihologii deranjate. Sigur că exista şi acest element, mai cu seamă la nivelul burlescului, al farsei în care eram constrânşi să trăim, în jurul dramaturgiei penibile a spectacolelor oficiale în care, vroiai-nu vroiai, erai prins. Lucram ca sociolog într-un laborator de cercetări sociologice şi am scăpat să fac parte dintre cei care agitau acele faimoase plăcuţe, după modelul nord-coreean, pentru simplul fapt că am obţinut o scutire medicală în care se spunea că, pe motiv de probleme de scolioză sau ce-o fi scris, nu am voie să stau în picioare ore în şir.

În acei ani deja au început să plece mulţi dintre oamenii care îmi erau apropiaţi. Mă gândesc la cazul Floricăi Jebeleanu, care a rămas în România până în 1988 — a lucrat la Muzeul de Istorie al oraşului Bucureşti, a mai ieşit o dată în străinătate, în Franţa. Nu a rămas atunci, a venit împreună cu Andrei Vieru în 1988 şi au rămas amândoi. Aş fi trăit, probabil, în această mizerie. Florica era un personaj foarte interesat de culisele vieţii politice, de labirinturile intrigilor din lumea scriitoricească, dar, fundamental, de artă şi istoria artei, nefăcând, ca mine, din opţiunile politico-morale o chestiune existenţială. În ce mă priveşte, dacă mă uit la studiile pe care le-am publicat până în 1981 în “Revista de filozofie”, erau punctul cel mai important al acţiunii mele intelectuale, pentru că sunt capitole din teza de doctorat. Semnasem un contract cu Editura Politică, colecţia Idei contemporane, pentru teza mea de doctorat, “Revoluţie şi raţiune critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan”. Teza există, e o teză unică în epocă despre radicalismul de stânga al anilor ’60- ’70, despre contracultura din Occident ca parte a resurecţiei marxismului occidental. Au mai existat lucrări despre neo-anarhism, despre noua stângă, dar ca parte a regândirii filozofice a hegeliano- marxismului, după ştiinţa mea este singura din acea perioadă. Din ’75 până în 1981 am publicat vreo 4-5 articole în “Contemporanul”, vreo 5-6 studii în “Revista de filozofie”. Teza era anunţată în cea mai bună colecţie a vremii. După ce am plecat, nu a mai apărut.

În acea perioadă regimul comunist deja adoptase de ani buni o tacită politică de românizare a cercetării, a mediului academic şi a culturii în general. Dacă aş fi rămas, nu cred că puteam să intru în sistemul de predare universitar. Postul de asistent universitar mi-a fost refuzat de fiecare dată. Acum, în faţă cu dosarul meu de Securitate, când văd referatele pe care mi le făcea actualul profesor de la “Spiru Haret”, sociologul Ştefan Costea, consilier la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, mă îndoiesc că mi s-ar fi oferit atâta încredere să “sucesc” minţile tinerei generaţii în direcţia acestui altfel de marxism. Mai degrabă mă văd evoluând în direcţia unei rupturi explicite cu sistemul şi, posibil, dacă intrăm în viitorul contrafactual, în 1983-84, către idei pe care le formulam în recenzia din “Amfiteatru” la cartea lui Constantin Noica, “Povestiri despre om”, în care vorbeam despre revolta singularităţii împotriva totalităţii copleşitoare. Cred că, cine ştie, aş fi putut trimite o scrisoare deschisă către conducerea PCR în care să exprim, de pe poziţii ale stângii neo-marxiste, o critică virulentă a sistemului din România. Probabil aş fi fost chemat, exclus din PCR sau forţat să îmi fac autocritica. Nu aş fi făcut-o, şi aş fi ajuns tot la plecarea din ţară.

Citeste tot articolul si comenteaza pe

Contributors.ro