Mic test de patriotism: ce ar trebui să treacă peste podurile de flori?

Pe o stradă din Moscova doi adolescenți sunt întrebați pentru ce se războiește țara lor cu Ucraina. După un moment de gândire răspunde unul din ei: „Ca să putem merge fără vreo restricție în Kiev”. N-aș ști dacă e sincer. Sau dacă știe că într-un viitor apropiat un întreg continent ar putea să meargă fără restricții în capitala Ucrainei – fără să fi fost nevoiți să poarte vreun război cu ucrainenii pentru asta, din contră, chiar la cererea lor insistentă. N-aș ști dacă vede ironia amară a acestei situații. Răspunsul este de bună seamă din setul aprobat de răspunsuri patriotice. Curge patriotismul pe străzile, prin instituțiile publice și televizoarele din Rusia.

Pe un stadion din România un meci de fotbal e întrerupt. Echipa oaspete a celor din Kosovo a ieșit de pe teren, după ce galeria gazdelor a afișat: „Kosovo e Serbia”. Lângă același grup are alt afiș: „Basarabia e România”. Cu siguranță n-au urmărit să întrerupă partida. Au fost luați puțin de valul naționalist, de dragul fraților sârbi. Sau, cu alți termeni, de elanul patriotic. Pentru asta, cel puțin, n-au de ce să caute scuze, din contră. Nu chiar ca la Moscova, pe moment doar la nivel de galerie, ca să zic așa, patriotismul acesta este totuși o prezență viguroasă în spațiul nostru public.

E ceva foarte ciudat în termenul acesta, în context. Să întreb galeria mică și concentrată din stadion, sau cea mare din țară, ce anume înseamnă ar fi mai degrabă retoric: este vorba iubirea de țară, de popor. Asta e patriotismul, sau naționalismul. Simplu. Doar că această formă particulară de iubire pare în realitate să fie întotdeauna diferită, nu, chiar opusă modului comun în care înțelegem termenul, de exemplu în relațiile dintr-o familie. Să-ți iubești țara înseamnă se pare să fii măcar indiferent, dacă nu chiar să o sprijini, (și) atunci când face un lucru rău. Or, nu cred că sunt prea mulți părinți iubitori care ar face același lucru în relația cu copiii lor. Să-ți iubești țara înseamnă din câte citesc să vrei să-i alipești teritorii, să devină mai mare, cât de mare. Or, cred că mulți soți ar fi oarecum contrariați să afle că iubirea conjugală se manifestă ajutându-ți consoarta să devină cât mai corpolentă.

Dar poate cel mai strident punct de diferență între cele două tipuri de iubire, e că cea comună presupune întotdeauna substanță, dezinteres și chiar o doză de sacrificiu. Nimeni n-ar spune că un copil își iubește părinții dacă nu-i ajută, nu-i vizitează, nu vorbește cu ei. Iar dacă în loc de asta pretinde oricât de des și de emfatic că-i iubește, le pune portrete prin casă și pe internet, le dedică poeme, cântece, costume sau mai știu eu ce altceva, atunci apare fie grotesc de ipocrit fie, cum se zice, dus cu pluta. Or, patriotismului de galerie i se dă creditul pe care-l pretinde deși se manifestă aproape exclusiv la acest mod foarte superficial și facil. E operetă, telenovelă, e cu pene, așa cum scriam acum câțiva ani. Nu e substanță, e ambalaj. Nu e sacrificiu, e distracție. E retoric să întrebi galeria ce reprezintă „patriotismul”, dar la fel de retoric e să-i întrebi cum anume își iubesc țara și poporul, care substanța relației, unde e ajutorul dezinteresat. Căci să pretinzi că din iubire de țară pictezi un afiș și te duci cu băieții la fotbal e același lucru cu individul care anunță public că din iubire față de părinți și-a făcut cadou de ziua lor o mașină cu care și-a dus gagica la Mamaia.

Orișicât, n-aș scrie asta doar ca să mă plâng de un alt caz de impostură, sunt atâtea altele, sau că un alt termen a fost furat din dicționar. Dacă patriotismul prezent în spațiul public e superficial și facil, haide să îl facem, măcar pentru scopul acestui articol, ceva mai substanțial și mai dificil. Nu de alta, dar găsesc prilej chiar într-un episod sus-pomenit.

Două afișe, alăturate: „Kosovo e Serbia” și „Basarabia e România”. Acum, într-un trecut relativ recent, Kosovo chiar era Serbia, iar pentru țara noastră și altele, încă este. Dar distincția asta e mai puțin importantă aici, la fel și detaliile circumstanțelor care au schimbat acest statut și toată dezbaterea apropo de ele. Ce e relevant aici este o realitate factuală: statul vecin, cu sprijin popular, a tratat cât se poate de diferit, la extreme chiar, Kosovo ca teritoriu și Kosovo ca populație. Teritoriul le era și le este în continuare foarte drag, populația (poporul?) de acolo în schimb, nu. De fapt, din contră. Au ajuns chiar să poarte un război împotriva populației civile. Și nu există niciun motiv să credem că situația s-ar fi schimbat între timp: Kosovo va fi Serbia, dar dacă se poate fără kosovari.

Caz în care, dacă tot le-au alăturat în galerie, întrebarea pentru patrioții români ar fi ce am alege între teritoriu și populație în celălalt afiș și caz. Care ar fi alegerea între aceste alternative:

1. Republica Moldova, stat suveran și independent, nu unit cu România ci aliat și coleg, în care să putem circula fără restricții și bucurându-ne de același drepturi, pe bază de reciprocitate, sau
2. „Basarabia”, teritoriul desemnat în acest fel, „unit” (anexat) și devenind parte integrală din țara noastră, dar cu populația care locuia înainte acolo integral ucisă sau deportată

   Două opțiuni, pentru claritate: ce să treacă pe podurile de flori către vecinii, către „frații” noștri? Oameni sau tancuri? –Comenteaza pe Contributors.ro