Miercurea, hai in strada! In Baleni cu Sentimente la leagan, in Ludeni cu Adrian la o casa dupa incendiu, in Gulia cu frica si Anisoara si Elena 

​Trei povesti de-ti sta inima in loc. Culese si scrise de Ana Duminica, de la Agentia „Impreuna”. Ana Duminica merge prin comunitatile rome. Si, la intoarcere, in masina, rata sau tren, isi aminteste ce-a trait, ce-a invatat. Am ales trei intamplari din calatoriei Anei. Despre cum ai timpul numarat cand te dai in leagan in Baleni. Cum Adrian traieste-n Italia si vine sa repare case in Ludeni si cum Anisoara si Elena isi repeta sa nu uite ce-nseamna sa reusesti.

POVESTEA INTAI: de ce se cronometreaza timpul de dat in leagan?

Sentimente vrea şi el în leagăn! Parcul din Băleni la intersectie intre sârbi, romi şi români

– Maria, gata! Trebuie să laşi şi alt copil în leagăn! – Haide nenea, încă puţin! – Te rog, gata. Dă-te jos… Sentimente vrea şi el în leagăn!

„Crede-mă, e mult mai uşor să vorbeşti în faţa unui primar, decât să îi spui unui copil că mai are doar cinci minute de stat în leagăn.”

Când au participat la prima lor şedinţă de consiliu din cadrul primăriei, Florin şi ceilalţi tineri din grupul de iniţiativă au propus construcţia unui nou parc de joacă. Florin povesteşte că au aşteptat cam o oră până să vorbească şi că erau singurele persoane din sală, în afară de consilieri. L-a uimit repeziciunea cu care se luau decizii, iar asta îi dădea încredere că şi ideea lor va fi acceptată.

Ţinea in mana discursul scris de acasă, îi tremurau mâinile,

dar s-a ridicat şi a început să vorbească.

„Prietenii se uitau la mine şi dacă dădeam greş, i-aş fi dezamăgit. Nu mai conta că tremuram tot, m-am ridicat şi am vorbit! Nu mai prezentasem ceva nimănui până atunci! Dar până nu încerci să faci ceva mai mult decât lucrurile la care te pricepi deja, nu vei evolua.”

Tinerii au hotărât că este timpul să se schimbe ceva în comuna lor. Au discutat, au dezbătut, s-au certat, s-au împăcat, unii au renunţat, alţii au încercat să conducă. Au rămas la ideea unui parc de joacă pentru toţii copiii din Băleni. Construit chiar in intersecţia dintre comunitatea de români, comunitatea de sârbi şi cea de romi. Florin, student la Facultatea de Sport şi voce a tinerilor din grup, spunea că

„Asta mă înfurie cel mai tare. Trebuie să facem ceva. Dacă facem parcul acesta, trebuie să dăm un exemplu oamenilor din comunitate şi copiilor… şi oamenilor de la primărie. De asta ne-am gândit să îl aşezăm la intersecţie.

Să aibă toţi acces.

Copiii nu ţin de cont de etnie, de religie, de cum sunt îmbrăcaţi. Ei vin să se joace. Împreună! Iar ăsta…. ăsta e exemplul pe care noi cu toţii trebuie să îl vedem! La sfârşitul şedinţei au primit din partea primăriei acordul de construcţie. În următoarele zile au primit chiar şi materiale de lucru şi s-au apucat imediat de treabă.

„Ştii, la început au râs de noi, că suntem tineri, că visăm cu ochii deschişi, că nu o să reuşim…dar ne-au ajutat până la urmă! Le-am spus că suntem tineri şi e rolul nostru să visăm. Au râs iar, dar după câteva zile au început să construiască un foişor lângă parcul nostru. A fost mişto să îi văd cum s-au schimbat.”

Acum, cei zece tineri vor acum mai mult: o organizaţie de tineret chiar la ei în comună. Vor să continue să muncească împreună. Singurul lucru care îi amuză şi în acelaşi timp îi pune în încurcătură este că în fiecare zi trebuie să stea în faţa parcului şi să cronometreze timpul de dat în leagăn pentru fiecare copil.

POVESTEA A DOUA: Omul care face bani in Italia vine sa-si ajute consatenii

Incendiu şi fotbal. Povestea lui Adrian Vânzător de brăţări de scoici pe o plaja din Italia, fotbalist, constructor, tată, expert în primăria Ludeşti

L-am cunoscut la o întâlnire cu reprezentanţii primăriei din comuna Ludeşti, judeţul Dâmboviţa.

Avea o cămaşă apretată şi cravată aşezată cam stângaci. A plecat după prima jumătate de oră ţinând în mână o sacoşă de plastic burduşită cu haine. Ne-a spus că îl găsim la Potocelu, spre marginea Ludeştiului, unde locuiesc cei mai mulţi romi.

Am mers spre Potolocelu şi am întrebat de el. Oamenii din stradă ne-au spus că este spre pădure, la familia care a rămas fără casă din cauza unui incendiu. Adrian, îmbrăcat într-o salopetă, muncea cot la cot cu alţi oameni din comunitate. Bărbaţi, femei, tineri şi câţiva copii cărau apă, învârteau nisip într-o roabă, aşezau bucăţi de cărămidă şi măsurau geamuri.

A coborât de pe o scară şi ne-a invitat în curte.

„Am mers la primărie, la primar, la contabilă, la oamenii din consiliu. Apoi, am mers la cele trei biserici adventiste din comunitate, apoi la biserica ortodoxă, apoi am mers din casă în casă. Am adunat toţi tinerii din comunitate să vină să ajute. Cred că în ultima lună am stat mai mult cu familia asta, decât cu copiii mei. Dar uite că reuşim. Nu e perfect, nu e mult, dar măcar am pornit de undeva. Şi până la urmă, cred că i-am bătut la cap atât de mult, încât familia asta a devenit dragă tuturor.

Toţi pe care îi vezi aici am contribuit cu ceva.

Că am adus de acasă materiale, haine, mâncare…că am venit să ajutăm cu muncă…toţi am făcut câte ceva! Am mers chiar şi la şcoală să îi înscriem din nou pe copiii! Dacă nu au mai avut nici haine, nici încălțăminte, lumină, apă… cum să se mai ducă la şcoală?”. Am revenit după un timp. Urma să jucăm fotbal la un campionat între tinerii din Potocelu, Ludeşti şi alte două comunităţi din Dâmboviţa.

Adrian a ţinut să ne arate casă familiei la care a muncit pe timpul verii.

Ne spunea ca un copil bucuros că au reuşit să construiască trei camere, o baie şi o bucătărie. „Toate sunt mobilate la modă! Am primit ajutor din partea unei firme din afară, nici nu mai ştiu cât mi-a luat să îi conving! Au apă, căldură! Din păcate, nu au încă curent electric în toată casa. E greşeală mea, am plecat vreo două luni din ţară şi lucrurile nu au mai mers cum trebuia. Unde mai pui că unii au furat sacii cu ciment daţi de primărie, primarul s-a supărat şi nu a vrut să ne mai ajute. Şi pe bună dreptate…” Îl întreb unde a plecat şi spune simplu, „la muncă”.

„Ştii, două luni pe an plec în afară şi muncesc. Fac asta de vreo cinci ani, înainte să înceapă şcoala. Merg în Italia şi vând brăţări din alea de scoici, pe o plajă. Nu îmi e ruşine să recunosc pentru că aşa reuşesc să îmi ajut familia. Am doi copii şi nu e tocmai uşor. Eu şi soţia mea nu avem cine ştie ce salarii şi trebuie să ne descurcăm.”

Pe terenul de fotbal ne aşteptau deja treizeci de tineri.

Adrian priveşte spre ei şi spre muntele din spatele terenului, apoi mă ia de braţ. „Ludeştiul meu frumos! Aici e toata viaţa mea. Oriunde am fost în lumea asta, tot acasă e cel mai bine. Păcat că majoritatea tinerilor trebuie să muncim şi prin alte părţi. Dar toţi ne întoarcem acasă şi încercăm să schimbăm comunitatea în mai bine. Pfui, ce mă oftic! Cei mai buni la fotbal sunt plecaţi acum! Eh, hai să vedem ce reuşim şi azi!

POVESTEA A TREIA: O educatoare si o invatatoare sunt surori. Si lor le este frica sa nu uite ca poti sa reusesti, daca vrei

Îmi e frică că atunci când îmi e greu să nu uit

Cum se face şcoală la Gulia

În Gulia, de lângă Dolhasca, locuiesc Anişoara, educatoare la grădiniţa şi Elena, învăţătoare la şcoala generală. Sunt surori. „Eram opt în familie: patru fete şi patru băieţi.

Mama avea grijă de noi, o ajutam cum puteam, iar tata….of…tata muncea zi şi noapte să ne ţină pe noi la şcoală. Şi toţi avem şcoală: liceu, licenţă, masterat. Toţi. Dacă nu erau părinţii noştri, era vai de noi. Nu ştiu dacă m-aş fi descurcat în locul lor. Acum am şi eu copii, patru chiar! Ştii, mă gândesc des cum m-aş descurca eu dacă aş fi fost în situaţia părinţilor.

Era greu atunci, un singur salariu, să îmbraci opt copii, să îi dai la scoală…îţi dai seama câte caiete?” Astăzi, Anişoara şi Elena urmează exemplul părinţilor lor şi poate că de aceea, se înţeleg atât de bine cu părinţii copiilor. „Părinţii au devenit mult mai interesaţi.

Nu au toţi bani să cumpere materiale de ne trebuie nouă pentru activităţi, dar ne descurcam de fiecare dată cu ce şi cât avem. Cred că au văzut că încerc să fac lucruri deosebite şi mă ajută. Mă bucur mult că sunt interesaţi. Mai ales mamele!”.

De multe ori, merg din casă în casă şi vorbesc cu părinţii despre notele copiilor, nevoile fiecăruia, despre temele pe care trebuie să le facă şi despre cum ei, părinţii, îi pot ajuta, chiar dacă nu ştiu să citească. „Eu vorbesc în romani. Pe copii, când sunt la mine, mici, la grădiniţă, îi învăț şi limba română. Aşa îi e mai uşor şi soră-mii, Elena.

Cu părinţii, vorbesc tot timpul. Le spun că fără şcoală nu se poate face nimic. Şi eu cred că au înţeles! Anul acesta au venit mult mai mulţi copii la grădiniţă! Nu mă aşteptam!”. În întâlnirile lor zilnice cu copiii şi cele săptămânale cu părinţii, Anişoara şi Elena repetă un singur lucru.

„Îmi spun lucrul acesta în fiecare zi. Îl repet din nou şi din nou. Îmi e frică că atunci când îmi e greu să nu uit. Îmi spun mie, soră-mea îşi spune ei, şi amândouă le spunem părinţilor că cel mai important şi bun lucru pe care îl putem face e să le transmitem copiilor încrederea că pot să reuşească. Indiferent de orice.

Trebuie să cerem de la ei, noi ca învăţătoare şi ei ca părinţi, să cerem de la copii mai mult. Ştiu că ei pot! Îi văd în fiecare zi şi cred în ei până la Dumnezeu şi înapoi.”