Mihaela, tigroaica mea

În ziua de 13 decembrie 2011, Mihaela (corcitură de siberian cu bengalez) a evadat de la Grădina Zoologică Sibiu, a avut parte de câteva ore de libertate prin pădure, apoi a fost localizată, împușcată cu tranchilizant (care nu și-a făcut rapid efectul, lăsând animalul într-o stare de mare agitație), apoi cu glonț. Ancheta ulterioară a stabilit că… etc.

Asta e ce știe toată lumea. Ce nu știe toată lumea este că în același interval orar, maeștrii mei arboriști Rack și Moș lucrau chiar acolo, în pădure, împreună cu echipele lor. N-au văzut și n-au auzit nimic, au aflat totul abia seara, de la televizor. Era și greu să fi auzit ceva, cu căștile antifonice puse pe urechi și cu zgomotul a șase drujbe care funcționau simultan! În plus, când tai ești extrem de concentrat la ceea ce faci, pentru drujba e o unealtă grea și periculoasă, de pe care nu ai voie să-ți iei ochii nicio clipită. Și când funcționează, ca să nu te tai cu ea, și când nu funcționează, ca să nu ți-o fure.

Ceea ce iar nu știe nimeni este că eram ieri prin Pădurea Vrăjitoarei Mici, împreună cu fiică-mea; ne jucam cache-cache printre copaci, când eu am călcat din greșeală peste un limax de pe potecă și, fiind în alergare, l-am storcit de tot. Fiică-mea a plâns de s-a umflat: deși are numai cinci anișori, este foarte mare ecologistă, se-ncontrează mereu cu mine pe seama dreptului (?) oamenilor de a omorî „animale nevinovate”. În ceea ce o privește, mai mult decât să salveze râmele, melcii și limacșii ajunși din greșeală pe asfalt, nu poate face; dar la salvările astea procedează cu maximă seriozitate și implicare, adică nu numai că ia dihania din drum și-o duce unde-i umbra mai deasă și iarba mai grasă, dar o mai și ceartă în timpul ăsta: „Râmo! Tu vrei să mori? Ce căutai în drum, să te calce cineva? Să stai acolo unde ți-e bine și să nu te mai duci spre asfalt, ne-am înțeles?”.

Ca s-o opresc din plâns am provocat-o la o discuție pe teme etice și i-am povestit moartea Mihaelei, tigroaica. Efectul a fost desigur invers decât cel scontat: când a auzit că Mihaela avea și o puiuță de șase ani, pe nume Baghera, fiică-mea a dat drumul la adevăratul plâns, acela muciosul, repetându-mi obsesiv: „Și acum Baghera ce-o să facă, fără mami a ei?!”.

Abia atunci am realizat că am un as în mânecă și i-am povestit că Moș era acolo, iar Moș îi vine fiică-mi ca un fel de unchi (e vărul meu de-al treilea): „Dar dacă Mihaela îl omora pe Moș? Ce făcea fetița lui fără tati al ei?”. Argumentul a funcționat, pentru că fiica lui Moș are o poziție specială în inima fiică-mii, de când a plimbat-o de mânuță prin Parcul Central și i-a povestit secrete; plânsul a fost uitat, iar tânăra ecologistă s-a lansat într-un laborios proces de gândire, la care vă invit și pe dumneavoastră să luați parte:

sunt tot mai mulți oameni atacați de urși iar eu cred că nu e decât o chestiune de timp până la prima mare tragedie, și anume un copil omorât. Ce vom mai spune atunci? Până acum mai avem, cât de cât, ceva argumente: că urșii vin prin sate pentru că noi (care „noi”?!) le-am tăiat pădurile; că ei vin la gunoaie, nu la vânătoare de oameni (foarte corect); că soluția nu este să îi împușcăm pe capete, ci să îi „relocăm” (unde?); că „sunt interese mari la mijloc”, nu trebuie să cădem în capcana dialogului cu cei bogați și puternici, care vor să câștige bani grei din vânătoarea de urși (trofee etc); că soluția „Glonț pe țeavă” e o soluție pe termen foarte scurt, adică o pseudo-soluție (ceea ce și e, la drept vorbind); că, pentru o țară UE, acest mare efectiv de urși în habitat natural este un miracol, proști am fi să ni-l distrugem singuri ș.a.m.d.

Da. De acord. Dar va veni știrea cu primul copil rupt de urs. Și atunci ce-o să mai spunem? Mi-l amintesc perfect pe Ionuț Anghel, copilul de patru ani ucis de câini (2 septembrie 2013). Înainte că el să plătească cu viața lui plăcerea noastră de a discuta discuții, orașul București era încă plin de maidanezii scăpați din campaniile anterioare. Îmi amintesc iarăși nesfârșitele dezbateri de atunci, dacă orașul să fie scăpat de haitele de câini și redat oamenilor, sau nu; toate dezbaterile au amuțit după 2 septembrie. Ce mai era de dezbătut?

Sigur, mie mi-e ușor să vorbesc. De când m-am mutat în Belgia am făcut cel puțin vreo zece (dacă nu mai multe) expediții prin Ardeni; cu toate că traseele sunt plictisitoare, e o plăcere să îmi iau fiica în cârcă și să merg fără frică prin pădurile de-acolo, de mult „curățate” de lupi, urși, râși și chiar mistreți (da-da! Mistreți mai există, dar sunt ținuți sub control, în zone de pădure înțărcuite cu garduri! Da, cunosc… teoria „muntelui-grădină”…). Aș putea face astfel de excursii prin pădurile din Secuime? Dumneavoastră ați putea? Politicienii și guvernanții ar putea? Nu știu, întreb.Citeste intrg articolul si comenteaza pe contributors.ro