Mihai Maci: Nimeni nu sesizează acest paradox: numărul elevilor scade in fiecare an, dar bătălia pentru ”școlile de elită” devine tot mai aprigă.

Mi se pare uimitor că nimeni nu sesizează acest paradox: pe de o parte, de la an la an, numărul elevilor scade (ceea ce se traduce în disponibilizarea mai multor locuri în licee), pe de alta bătălia pentru ”școlile de elită” devine tot mai aprigă. Ar fi fost firesc ca lupta să fie mai acerbă în anii în care contingentele elevilor erau mai numeroase și, implicit, locurile în licee (chiar și de categorie medie) mai puține. Altfel spus, acum avem mai puțini elevi și mai multe clase/școli, însă singura miză a notelor, testărilor și repartizării de la finele gimnaziului sunt câteva licee (unul – două într-un județ). În ce le privește, e greu de crezut că într-un timp relativ scurt – în urmă cu zece ani abia se vorbea de asemenea lucruri – liceele ”de top” au evoluat atât de spectaculos (la nivelul pregătirii cadrelor didactice și al dotărilor) încât deosebirea dintre ele și celelalte să poată fi constatată obiectiv. În fine, când vorbim de ”opțiunile elevilor” trebuie să avem în minte faptul că un copil de 14 ani, chiar dacă din punct de vedere fizic pare aproape adult, cel mai adesea nu decide el ce liceu va urma. De regulă la această vârstă e sub tutela părinților și aceștia sunt cei care caută ”ce e mai bun pentru copilul lor” (uneori ținând mai mult, alteori mai puțin cont de înclinațiile acestuia). Din acest motiv eu unul cred că marea mutație care a declanșat cursa spre ”liceele de elită” nu s-a produs nici în aceste licee, nici la nivelul elevilor, ci în mentalul părinților. Ei sunt singurii care au o percepție cât de cât justă asupra lumii în care trăiesc și lucrează și, în egală măsură, au o imagine asupra a ceea ce ar putea fi ”realizarea” (pe care le-o doresc copiilor lor) în această lume (sau fugind de ea). Într-o măsură mai mică sau mai mare (și aproape indiferent de rebeliunile vârstei) copii se aliniază modelului pe care li-l oferă părinții. Teza mea e că pentru aceștia din urmă studiile s-au esențializat într-un mod greu imaginabil de cineva care nu are copii în școală: în speță s-au redus la patru facultăți care produc fie pentru afară, fie pentru salarii și pensii speciale aici, iar liceele – acelea care contează – au statutul de trepte în vederea intrării la aceste facultăți (care își permit să mențină examene de admitere și taxe prohibitive pentru cei care nu prind un loc ”la buget”).

Iarăși în mod paradoxal (căci trăiam într-o lume mai săracă), în urmă cu douăzeci de ani școala românească era mult mai deschisă, atât în liceu, cât (mai ales) în facultate. Între timp, deși am intrat în Europa, s-a întâmplat ceva care ne-a aruncat înapoi în timp. Aderând la Uniunea Europeană am sperat cu toții că intrăm într-un spațiu al prosperității. Or, în chip funciar, prosperitatea produce diversitate. Din păcate, în lumea noastră ne lovim mai curând de reducerea continuă a spectrului opțiunilor. Exact la fel cum în alimentație, din varii motive (ținând nu întotdeauna de preț) peștele sau carnea de vită (ca să nu mai vorbim de alte produse exotice) nu au nici un succes, compatrioții noștri preferând constant pulpele de pui, ceafa de porc și micii, la fel – în formare și carieră – facultățile și meseriile de nișă (de la ingineria genetică la istoria artei, ori de la fabricatul instrumentelor muzicale la feronerie) au ajuns mai curând niște ciudățenii pentru ciudați care nu se vor angaja niciodată. Cred că declanșatorul acestei recalibrări – spre îngustare – a orizontului de viitor al copiilor l-a reprezentat faimoasa criză dintre 2008 și 2012, cu reducerile ei de 25 % pentru bugetari și posibilitatea de a angajare a unui om la șapte plecați în sistemul de stat. Mi se pare că atunci, pentru majoritatea familiilor, încercate de greutățile crizei, a devenit evident că singura cale de a-și ”asigura” copiii e fie aceea de a-i include în categoriile asupra cărora nu se practică niciodată tăieri, fie de a-i pregăti pentru ceva care poate fi transferat într-un timp foarte scurt în străinătate. Toate celelalte opțiuni au ajuns să fie taxate ca simple capricii care, în cel mai bun caz, pot fi făcute – eventual – după ce tânărul ”are pâinea asigurată” (în codițiile în care ”formatul Bologna” a exclus dubla specializare în învățământul universitar). Astfel, ne-am trezit după 2015 exact ca înainte de 1990: câteva – foarte puține – facultăți care contează cu adevărat și tot câteva licee care pregătesc pentru aceste facultăți. În mod straniu, pe vremea lui Ceaușescu celelalte facultăți (ale Universității, distinctă de Medicină și Politehnică), unde ajungeau ”cei frumoși și blestemați”, aveau un prestigiu enorm în ciuda hăului ce se căsca la picioarele absolvenților lor. Astăzi, au ajuns cantitate neglijabilă; un fel de supliment de liceu pentru cei care n-au apucat să-l facă așa cum trebuie. Dincolo de lucrurile despre care voi vorbi mai departe, e o problemă asupra căreia se cuvine meditat: aceea că drumul nostru european se împletește cu o criză structurală a lumii noastre pe care integrarea în Europa n-a reușit s-o rezolve ci, din anumite puncte de vedere, a adâncit-o.

Despre școala din vremurile prerevoluționare o să povestesc pornind de la propriul meu caz. Am intrat, prin admiterea faimoasei ”Trepte întâi” în singurul liceu care conta cu adevărat în orașul (municipiu reședință de județ) în care crescusem. Liceul acesta era pe atunci cel de la care se intra la facultate în proporţii strivitoare: peste 90 % de la clasele de Matematica-Fizică (uneori, mai ales din “cea mai selectă” clasă, chiar 100 %). Facultatea, pe atunci, însemna în principal Politehnica; dat fiind că marile fabrici erau în marile oraşe, politehniştii nu riscau ruralul precum ceilalţi absolvenţi de studii superioare. Pe-a VII-a – a VIII-a n-am ştiut-o, dar aveam s-o descopăr mai târziu (în discuţiile părinţilor mei cu diverşi cunoscuţi, părinţi ai altor elevi), că la mijloc era o întreagă kabală ce decidea destinul copiilor de pe la 11 – 12 ani. Miza ei era – prozaic azi, dramatic atunci – apartamentul familiei. Să nu uităm, pe vremea aceea majoritatea populaţiei stătea în chirie la Stat; ca atare, apartamentele nu erau proprietate personală şi nu se puteau moşteni. Exista o singură cale de a păstra apartamentul în familie (şi, în egală măsură, de a-ţi putea îngriji părinţii la bătrâneţe): aceea de a te întoarce, după Facultate, să munceşti în oraşul în care ai crescut. Numai că, dacă acest lucru era relativ uşor pentru absolvenţii Liceelor Industriale, ce se angajau în “întreprinderile socialiste” imediat după Bacalaureat (pe baza calificării lor), el era mult mai greu pentru cei cu studii superioare, care depindeau de “repartizarea de Stat”. Repartizarea aceasta voia să spună că omul era trimis acolo unde avea Statul nevoie de el şi, dacă se putea, cât mai departe de casă. Căci mai era o ciudăţenie a acelui timp: “omogenizarea teritorială a populaţiei”. Aceasta spunea două lucruri: mai întâi că absolvenţii de Facultăţi erau repartizaţi cât mai departe de centrele de studiu (de pildă cei de la Cluj erau trimişi în Moldova de Nord sau în Dobrogea iar cei de la Iaşi în Maramureș sau în Banat), pentru a nu exista niciunde grupuri compacte etnic sau regional (care s-ar putea agrega pentru a contesta regimul). În al doilea rând “omogenizarea” însemna “ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş”; dacă într-un sens o făceau “navetiştii” (ce trăiau la ţară şi lucrau în fabrici urbane), în celălalt urmau s-o facă absolvenţii de Facultăţi, legaţi de glie în sate fară staţie de autobuz, pe tot cuprinsul patriei. Când ajungea acolo, tânărul primea un buletin cu o adresă nouă (şi i se repartiza şi un cazarmament – adesea într-o aripă a şcolii sau spitalului, ori o garsonieră într-un bloc nou /şi prost făcut/), dar pierdea instantaneu “buletinul de oraş” şi posibilitatea de-a se întoarce în apartamentul părinţilor. Se făceau “schimburi” de repartiţie la sume uriaşe – de regulă între o maşină şi un apartament – pentru a readuce copilul acasă. Se mai cer adăugate două lucruri: exista o lege împotriva “parazitismului”; drept care ideea că, dacă nu intrai la Facultate, mai stai un an acasă şi te pregăteşti nu prea era practicabilă. Cu mari greutăţi (şi la sume astronomice) se obţineau adeverinţe medicale care-i permiteau tânărului să stea – de la câteva săptămâni, la câteva luni – şi să înveţe pentru anul următor. Orice tânăr trebuia “încadrat în câmpul muncii” imediat ce termina şcoala. Pentru băieţi lucrurile erau şi mai grave, dat fiind că dacă nu intrau la Facultate îi păştea armata; armata aceea lungă, de un an şi şase luni, cu posibilităţi de prelungire. Iar armata nu însemna (în primul rând) instrucţie, ci muncă, acolo unde nu mai voia nimeni s-o facă: cea mai uşoară era cea de pe câmp, dar urmau Casa Poporului şi – adevărată sperietoare – Rovinariul. Acolo, în mină, se spunea că există o rată a accidentelor de 5 – 10 %, astfel că părinţii erau terorizaţi de ideea de a-şi pierde copilul sau de-a-l vedea schilod la 20 de ani. Intrarea la Facultate însemna armată în regim de termen redus, făcută – în general – pe la unităţi de transmisiuni. Cum în mediile intelectuale nu se punea problema reproletarizării – a întoarcerii copiilor la condiţia de muncitori, ci a “transmiterii status-ului social” (inclusiv prin căsătorie), toate lucrurile acestea intrau în calcul când se hotăra – de mic – viitorul copilului. Trebuia să facă o facultate; ca atare trebuia să ajungă în liceul din care probabilitatea de-a intra la facultate să fie cea mai mare. După aceea, trebuia să facă o facultate ce îi asigura repartiţia în oraş (şi să ocolească “dosarul” UTC – care se preconiza a fi introdus pentru Facultăţile umaniste), ceea ce însemna Politehnica sau Medicina. Lucru foarte important, facultatea aceasta trebuia s-o facă în celălalt capăt al ţării şi, acolo, să aibă note cât mai mari, pentru a se putea întoarce – prin repartiţie națională – acasă, alături de părinţi şi a le putea moşteni apartamentul. Ca să iau un exemplu: părinţii se interesau ce industrie era numai în orașul care locuiam (sau mai ales în el). De pildă – în cazul meu – fabrica de vagoane. Atunci făceam Matematica-Fizica la cel mai bun liceu din oraș, dădeam la “Material rulant” la Bucureşti sau Iaşi şi, dacă eram (aproape) şef de promoţie, aveam șansa de-a mă întorce acasă, în apartamentul în care crescusem (și pe care, căsătorindu-mă și având copii, exista posibilitatea de a-l moșteni). Pentru fete era ceva mai uşor, căci ele aveau la îndemână liceele vocaţionale – Pedagogicul, Sanitarul şi Economicul – la mare căutare pe atunci, nu doar pentru repartiţia avantajoasă, ci şi pentru “ce mai cădea” pe lângă salariu. Ideea era, în toate cazurile, că destinul unui copil era decis pe la 11 – 12 maximum 13 ani şi viaţa lui depindea, în chip major, de examenul de la 14 ani. Astăzi pare straniu să te gândeşti că un copil de 14 ani – şi, pe vremea aceea, chiar eram copii la 14 ani – îşi hotărăşte viaţa în cele 6 ore ale Treptei întâi. Încă ceva: despre aceste lucruri se discuta în familie puţin, dar decisiv; orice copil care înţelegea (stând la cozi și făcându-și temele în întuneric) lumea din jur – mizeria, dificultatea de-a o scoate la capăt zi de zi – realiza că portiţa aceea îngustă, a examenelor, e singura lui cale de-a scăpa de naufragiul total. Nu ameninţările părinţilor sau ale profesorilor (în fond destul de rare) îl împingeau înainte, ci presiunea difuză a acelei lumi cenuşii. Dacă nu-i plăcea calea aleasă (adesea de alţii) nu prea avea ce să facă; ştia că părinţii au decis aşa “pentru binele lui” şi că, între viaţa – totuşi, liniştită – a unui inginer (chiar dacă ratat) şi condiţia de sclav a muncitorului în trei schimburi nu prea era loc de nuanţe.

După Revoluție, lucrurile au plutit – un timp – într-o stare de grație. Era nevoie de oameni cu studii superioare peste tot. Evident, mai înainte de toate în administrația de stat – care trebuia refăcută practic de la zero – și a așa se explică succesul constant în anii ’90 și 2000 a Facultăților de Drept și Științe Economice. Însă era nevoie și de profesori, și de psihologi, și de sociologi, și de personal în cercetare, și de funcționari ai Ministerului de Externe etc. iar noile domenii de studii atrăgeau deopotrivă prin noul pe care-l aduceau și prin faptul că – aproape invariabil – aveau un debușeu lucrativ. Merita să faci una din aceste facultăți a căror titulatură deschidea spre necunoscut, dat fiind că, la finele ei, puteai să te angajezi cu diploma obținută. Fie-mi îngăduit să iau ca exemplu doar învățământul preuniversitar, unde – anual – erau scoase la concurs, în fiecare județ, câteva zeci de posturi aproape pe orice disciplină. Bănuiesc că, în acel timp, marile probleme vor fi fost pe la Politehnici și ele erau o consecință a prăbușirii industriilor socialiste. Nimeni nu mai avea nevoie de constructori de mașini și încă nu apăruse nevoia de constructori propriu-ziși a infrastructurii. Cele mai bine cotate secții ale Politehnicii erau Informaticile, unde se preda – în bună măsură – la fel de abstract ca-n liceele de Matematică – Fizică (dat fiind că profesorii operau, cel mai adesea, doar cu o imagine mentală a calculatoarelor), însă exista șansa angajării în diverse companii străine ce preluau telecomunicațiile sau energia.

Unde suntem astăzi? Într-o lume în care au rămas patru facultăți care contează. O să le prezint în ordine inversă, dat fiind că ultima (care e un conglomerat de facultăți sau de studii postliceale) e, de fapt, prima în ordinul interesului. Pe poziția a patra se află variile Informatici, dat fiind că ele oferă o cunoaștere care are o aplicabilitate imediată și un caracter interstițiar – azi e nevoie de informatică peste tot. În principiu, un absolvent de informatică nu are probleme în a-și găsi un job, nu după terminarea studiilor, dar chiar pe parcursul lor. Ceea ce înseamnă – lucru deloc neglijabil – faptul că își poate finanța (cel puțin în parte) anii universitari. În egală măsură, un informatician își găsește ușor de lucru și în afară. Pentru noi, cei care nu suntem din domeniu, informatica poate părea un bloc compact; în fapt e vorba de o structură foarte ierarhizată. Și-n această structură, sarcinile de bază: mentenanța, reparația etc. au nevoie și ele de personal. Mai mult, pe măsură ce folosirea informaticii se extinde, ”baza” pe care-o reprezintă acest nivel ”de jos” a domeniului crește și ea și e nevoie de tot mai mult personal. Informaticienii mai au un avantaj: domeniul lor se exprimă într-un limbaj abstract (iar puținul care folosește limbajul uzual recurge la engleză), de așa manieră că – plecând din țară – nu trec prin trauma rupturii lingvistice. Aici sau acolo, ei continuă să se miște în limbajul lor domenial și în engleza cu care suplinesc ceea ce nu se exprimă în formule. Pe a treia poziție sunt facultățile de Drept. Acestea nu mai sunt căutate pentru tot ceea ce oferă. Citeste continuarea pe Contributors.ro