Mircea Dinescu, „boem şi calculat”, și mult mai mult
Am fost martorul perioadei la care se referă Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu și Mircea Dinescu în schimbul de mesaje care a încins presa, am intersectat unele dintre evenimentele invocate, iată de ce adaug la comentariile publicate deja.
Scena invocată de Ana Blandiana în volumul Soră Lume, de la micul dejun diplomatic cu ministrul de externe francez Roland Dumas, unde Mircea Dinescu i-ar fi comparat pe tinerii revoluției cu hitlerjugend nu a fost adusă la lumina zilei pe atunci. Însă ce povestește Ana Blandiana acum este compatibil cu profilul lui Mircea Dinescu. Iar unele afirmații făcute de către Gabriel Liiceanu în pamfletul lui din contributors.ro sunt bine susținute de fapte (aici). Nu doar că Dinescu și-a adjudecat vila de pe Bulevardul Aviatorilor, dar a insistat să o păstreze atunci când s-a renunțat la atribuirile ilegale. Încercarea de deturnare în beneficiu propriu a tipografiei donate de statul german Uniunii Scriitorilor a produs o firească revoltă între confrați. Invitarea conducerii CFSN de a pune tunurile cu apă pe protestatarii din Piața Universității, sau să-i lase pe aceștia „să fiarbă în suc propriu”, a fost percepută de anti-iliescieni ca o trădare de neiertat.
Seria de comportamente care-i sunt de reproșat lui Mircea Dinescu nu se oprește aici. Amintesc cramponarea lui Dinescu de poziția de membru al Colegiului CNSAS deși, administrator de firmă, devenise incompatibil cu funcția. A fost nevoie de o hotărâre a Agenției Naționale de Integritate pentru ca poetul să fie scos din această demnitate. Nimic nu a arătat însă atât de deplorabil precum încercarea poetului de a convinge opinia publică că Adrian Marino a fost un meschin informator al Securității. Ca răzbunare pentru adjectivele cu care-l calificase autorul Vieții unui om singur, Dinescu a conlucrat cu oameni din CNSAS și ziariști pentru defăimarea demnului cărturar. (Poetul se putea sprijini, ce-i drept, pe o diatribă a aceluiași Gabriel Liiceanu, care în 2004 sugerase că „megalomanul nevrotic şi libidinos”, Adrian Marino, nu avea cum să explice fără conivențe dubioase călătoriile sale prin Occident.[i])
A-l reduce pe Mircea Dinescu la acest portret este însă nedrept și inadecvat intelectual. În ciuda câtorva zâmbete implicite adresate fostului președinte Ion Iliescu, poetul-disident rămâne una dintre personalitățile care au contribuit efectiv la susținerea democrației în post-comunism. A avut un rol decisiv ca Uniunea Scriitorilor să nu urmeze modelul confraților din Serbia, susținători ai lui Miloșevici și a politicilor lui xenofobe. Figură cheie a Academiei Cațavencu, la a cărei fondare a participat, Dinescu a funcționat ca principală redută (îmi permit să apreciez) în fața comunității periculoase prin resurse, ticăloșie și verb care-l avea în frunte pe „sconcsul peremist”, Corneliu Vadim Tudor (citat din replica lui Dinescu, aici).
Nu doar că Gabriel Liiceanu lasă deoparte „și această față a lucrurilor”, ci merge până acolo încât sugerează „scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi” care vor demonstra, probabil, cândva, că poetul „a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă”. Răspândirea suspiciunii asupra rolului de opozant al lui Mircea Dinescu în timpul comunismului este cu atât mai deplasată cu cât, între timp, deschiderea arhivelor a dat și mai multă claritate istoriei personale a poetului.
Ce spun arhivele Securității despre Mircea Dinescu[ii]
Încorporat în armată în anul 1969, Mircea Dinescu lucrase la redacția revistei Pentru Patrie, motiv pentru care a fost vânat ca o potenţială resursă. În arhivă există și un portret făcut lui de informatoarea „Dona Alba”[iii] în 1972, pe când lucra ca redactor la Tribuna Ialomiței, în Slobozia. Această delatoare activă în cercurile literare anunța Securitatea că Dinescu pregăteşte un volum cu poezii politice pe care îl va trimite în străinătate dacă nu-i va fi publicat în țară. „Eu i-aș împuşca pe toţi șefii de partid”, mai declarase Dinescu în fața „Donei Alba”. Mircea Dinescu a fost pus sub supraveghere informativă generală la 25 aprilie 1974, totuși, deschiderea dosarului de urmărire informativă a avut loc de abia în luna noiembrie 1975.
Până în anul 1982, informaţiile din dosarul lui de urmărire infomativă sunt puține și nesemnificative. Însă referiri la atitudinile sale găsim și în dosarele deschise pe numele altor scriitori. La Colocviul naţional de poezie din 18–20 octombrie 1978, criticase autorităţile pentru refuzul acceptării burselor oferite din străinătate ţări, participase la o acțiune de răsturnare a lui Nicolae Dragoş de la conducerea revistei Luceafărul, exprimase nemulțumiri faţă de condiţiile precare ale Uniunii Scriitorilor, se manifestase împotriva grupului lui Eugen Barbu, persifla deciziile Secretariatului CC al PCR care afectau redacţiile literare. În spate cu acest capital de revoltat, Dinescu fusese ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor de o Uniune în cea mai mare parte anticomunistă.
Pentru Securitate, „cazul Mircea Dinescu” reapare în forță începând cu anul 1982. În acel an. Consiliul Culturii și Educației Socialiste hotărâse să oprească versiunea franceză a volumului său „La dispoziția dumneavoastră”, gândit să intre în planul de propagandă externă. Consiliul a oprit difuzarea volumului, a stabilit scoaterea a două poezii indezirabile și i-a sancţionat pe redactorul de carte şi pe redactorul-şef al editurii.
Din acel moment, va fi urmărit pas cu pas, va fi filat și i se vor pune microfoane în casă, până în luna decembrie 1989. Ce reproduc aparatele îi fac lui Mircea Dinescu un portret de contestatar gălăgios. Reproduc un pasaj dintr-o înregistrare din anul 1988, căci ne amintește și de atmosfera epocii, și de limbajul de neconfundat al poetului:
„Chiar azi am avut şedinţă de partid şi-am zis, « cer lămuriri cu situaţia colegei noastre Ana Blandiana ». Zic, am auzit că din cauza unui pisoi pe care-l cheamă Arpagic, dle nu ştiu cum de destinul unui scriitor e în funcţie de un animal d-ăsta, dar eu, dacă Ana Blandiana ar fi scris o poezie despre mine, în care mă făcea « cotoiul Dinescu », eu îi mulţumeam public, dle. E un compliment, o felină e un lucru minunat şi părerea mea, aceste chestii panicarde ale cenzurii, de-a face un act din ăsta politic dintr-o poezie pentru copii, mi se par penibile şi, mă rog, dacă-i vorba despre asta, îl rog pe secretarul de partid Ion Horea să-mi explice de ce…”
Mircea Dinescu a făcut mai mult decât să bârfească regimul – deja un loc comun cel puțin în lumea intelectuală a Bucureștiului. Poetul a fost inițiatorul unor scrisori de protest pentru a căror semnare mobiliza scriitori în care avea încredere. Dinescu juca și rolul de amfitrion. Microfoanele au reprodus în amănunt discuțiile din casa poetului (a socrilor) cu ocazia inițierii a trei scrisori de protest: din ziua de 21 octombrie 1982, din7 octombrie (cu o urmare în 10 octombrie) 1988 şi ziua de 11 noiembrie 1989. Zecile de pagini ale trascrierilor fac participanţilor la dezbateri un portret formidabil. Sunt mici capodopere de istorie privind intelectualitatea sub comunism. Repet: Mircea Dinescu era gazda, iniţiatorul textelor și mobilizatorul scriitorilor la a căror semnătură spera.
Spicuiesc din scrisoarea de protest din 7 noiembrie 1988. Poetul făcea referiri la „spiritul de libertate şi la reformele din celelalte ţări socialiste” și le cerea colegilor să treacă de la „problemele scriitorilor” și „ale culturii”, la „mizeria interioară”. Dinescu pare enervat de reacții: „De aia nu face nimeni nimic, pentru că se teme de consecinţele unei chestii!”. Este nemulţumit de tergiversări: „Părerea mea este că dacă stăteam astă seară încă o oră, făceam textul pe scheletul ăsta. Iorgulescu cu mintea lui lucidă, aşa, semnăm ăştia şi eu mergeam cu Pleşu cu maşina la încă 15 oameni, astăzi, îl semnam şi aveam 20 de semnături şi mâine încă 5, 25 de semnături!”. Îi ironizează pe invitații care condiţionau semnătura lor de participarea sau de excluderea altor scriitori. Octavian Paler anunță că semnează numai dacă o face și Nicolae Manolescu; Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, numai dacă îl scot pe Ion Gheorghe din listă.
INTERVIURILE HotNews.ro