Moartea lui Abu Bakr al-Baghdadi. Mărirea și decăderea unuia dintre cei mai periculoși teroriști ai planetei

​Președintele american Donald Trump a anunțat duminică după-amiază moartea lui Abu Bakr al-Baghdadi, liderul uneia dintre cele mai feroce și mai de succes organizații teroriste din lume, Statul Islamic. Am realizat mai jos un portret al lui al-Baghdadi, de la începurile sale de banal jihadist, la crearea Statului Islamic și până la moartea acestuia în urma unei operațiuni în Siria a armatei SUA.

Relevanța lui al-Baghdadi este dată și de poziția pe care și-a asumat-o – aceea de calif, conducător al întregii comunități musulmane, ceea ce nu a mai îndrăznit să facă înaintea lui niciun alt lider al grupărilor jihadiste contemporane. Acest aspect îl situează pe Abu Bakr al-Baghdadi alături de ceilalți lideri care, prin ideologia și faptele lor, au marcat în mod decisiv evoluția extremismului musulman contemporan: fostul lider al rețelei Al Qaida, Osama bin Laden, și fondatorul aripii al-Qaida din Irak, gruparea care, în timp avea să se transforme în Statul Islamic – Abu Musab al-Zarqawi.

La fel ca și aceștia, Al-Baghdadi s-a aflat în fruntea listei cu teroriștii cei mai căutați de Statele Unite, iar pe capul său a fost pusă o recompensă de 25 de milioane de dolari. La fel ca și bin Laden și al-Zarqawi, Abu Bakr al-Baghdadi a fost ucis într-o operațiune a armatei americane. Singurul terorist pentru care se oferă 25 de milioane de dolari a rămas actualul lider al rețelei Al Qaida, Ayman al Zawahiri.

Abu Bakr al-Baghdadi sau „Messi de la moschee”: începuturile banale ale unui jihadist

Abu Bakr al-Baghdadi este un „nom de guerre” adoptat după ce a devenit militant: în primii zeci de ani din viața lui a fost cunoscut drept Ibrahim Awwad Ibrahim Al-Badri. Cu toată notorietatea pe care a atins-o în ultimii ani, biografia liderului terorist este destul de puțin cunoscută – se știe că s-a născut în 1971, în Sammara, că a studiat teologia la Bagdad și că, la un moment dat, ar fi devenit predicator într-o moschee din oraș.

Ar fi avut cel puțin două soții și șase copii și doi frați care au ajuns în armată; unul dintre aceștia a murit în timpul sângerosului război dintre Iran și Irak, în anii ’80. Potrivit unui profil publicat de Institutul Brookings, al-Baghdadi ar mai fi avut și o altă chemare în afară religie: fotbalul. La echipa moscheeii, unde juca, ar fi fost poreclit Messi.

Cei care l-au urmărit ca fotbalist spun că se înfuria atunci când rata. Dincolo de acest element, toate informațiile trimit la o persoană destul de ștearsă și de retrasă, așa că nimic nu prevestea atunci liderul terorist de mai târziu. La începutul lui 2004, Al-Baghdadi a fost capturat de forțele americane și transferat la uriașa închisoare de la Camp Bucca, în sudul Irakului. Camp Bucca a fost poreclită „universitatea jihadiștilor” pentru că a servit ca loc de îndoctrinare pentru numeroși irakieni care fuseseră reținuți sub suspiciunea (uneori nefondată) că ar fi făcut parte din rezistență.

Probabil că la Camp Bucca al-Baghdadi a cunoscut și membri ai grupării lui Abu-Musab al-Zarqawi, căreia la un moment dat (nu este clar dacă înainte de eliberarea din decembrie 2004 sau după aceasta) i s-a alăturat. Pe la Camp Bucca au trecut și au fost îndoctrinați sau și-au creat rețele și numeroși viitori membri ai Statului Islamic.

Retragerea americană și Primăvara Arabă: furtuna perfectă de care a profitat Abu Bakr al-Baghdadi

Abu Musab al-Zarqawi a fost ucis într-un bombardament american în vara lui 2006, iar în anii care au urmat mai mulți dintre succesorii săi i-au împărtășit soarta. Abu Bakr al-Baghdadi a preluat conducerea organizației – care fusese, între timp, redenumită Statul Islamic din Irak – în 2010. Gruparea era decimată, așa că una dintre prioritățile lui Al-Baghdadi a fost să o refacă.

O serie de evenimente din Irak și din afara acestuia au creat o adevărată „furtună perfectă” de care Al-Baghdadi a profitat pentru a-și pune pe picioare organizația. În Irak, un rol-cheie l-a jucat retragerea americană, care s-a încheiat în decembrie 2011. Americanii jucau un rol dublu: ofereau un plus semnificativ de securitate și temperau excesele la care erau predispuși guvernanții șiiți ai țării.

Odată plecați americanii, excesele șiiților au dus la nemulțumiri tot mai mari ale comunității sunnite care, încurajată și de ce se întâmpla în alte țări în contextul Primăverii Arabe, a început să protesteze. Au urmat, destul de curând, violențe, ceea ce a dus la o alienare și mai mare a sunniților și chiar la radicalizarea unora dintre ei.

În fața exceselor șiiților, grupări jihadiste ca Statul Islamic din Irak nu mai erau privite cu aceeași ostilitate ca în urmă cu câțiva ani. În afara Irakului, dar nu departe, ci dincolo de poroasa graniță din deșert cu Siria, tot pe fondul Primăverii Arabe, începuseră proteste care au degenerat rapid, până s-a ajuns la război civil. Acesta a atras și numeroși jihadiști, mai ales că Bașar al-Assad, pentru a-și justifica afirmațiile că se luptă cu teroriști, nu cu propria populație, a eliberat extremiștii din închisori.

Un moment-cheie în refacerea Statului Islamic din Irak a fost decizia grupării de a lansa ample atacuri împotriva închisorilor, pline cu extremiști sau cu sunniți obișnuiți care fuseseră arestați din cauza excesului de zel al forțelor de securitate șiite. Cu acești prizonieri, Statul Islamic din Irak și-a format o armată care, în urma unui ordin al conducerii Al Qaida, a trecut în Siria pentru a purta jihadul acolo.

Aripa siriană a rețelei Al Qaida a fost denumită Frontul al-Nusra. Relația dintre Al Qaida, cu liderii săi ascunși în Afghanistan și Pakistan, și filiala sa irakiană, condusă de jihadiști dintr-o altă generație, a fost, de la bun început, una complicată și de-a lungul anilor a fost marcată de tensiuni periodice. Aceste tensiuni au reizbucnit în 2013, când pe fondul unor dispute cu privire la modul în care trebuie purtat războiul din Siria, Abu Bakr al-Baghdadi a decis că este momentul să devină independent.

Frontul al-Nusra s-a rupt în două, iar facțiunea rămasă în subordinea lui al-Baghdadi, care comanda și jihadiștii din Irak, a devenit „Statul Islamic din Irak și Siria/Levant”, de unde și acronimul dual în engleză ISIS/ISIL (al șaam, din Daulat al Islamia fi al-Irak ua al-Șaam – care are acronimul “daeș” – este tradus alternativ ca “Siria Mare/Levant”).

Un an mai târziu, ISIL, care deja ajunsese să controleze o bună parte din nordul și estul Siriei, cucerea, în urma unei ofensive-fulger, cea mai mare parte a nordului și vestului Irakului, inclusiv al doilea oraș ca mărime al țării, Mosulul. A fost momentul unei noi rebranduiri: gruparea a devenit „Statul Islamic”, teritoriul pe care îl controla a fost numit „califat”, iar Abu Bakr al-Baghdadi a fost proclamat calif, cu numele de Ibrahim.

Modelul lui al-Baghdadi: Abu Musab al-Zarqawi, fondatorul Al Qaida din Irak

Orașul natal al lui Abu Bakr al-Baghdadi, Samarra, se află în așa-numitul „triunghi sunnit” al Irakului, zona în care este concentrată populația de această confesiune. Denumirea de triunghi sunnit s-a încetățenit după invazia americană din 2003, când acolo se înregistra cea mai puternică rezistență față de forțele Washingtonului dar și față de noile autorități irakiene.

Alături de grupări insurgente naționaliste, laice, sau formate din rămășițe ale fostului regim al lui Saddam Hussein, în triunghiul sunnit au înflorit și organzații islamiste și jihadiste, inclusiv cea condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, Jama’at al Tawahid ua al-Jihad, în care luptau numeroși jihadiști străini veniți în Irak din alte țări musulmane (în special arabe, cu un rol proeminent jucat de saudiți și libieni). În 2004, Abu Musab al-Zarqawi i-a jurat credință lui Osama bin-Laden și s-a alăturat rețelei Al Qaida, redenumindu-și organizația „Tanzim Qaidat al-Jihad fi Bilad al Rafidain” (Organizația Al Qaida pentru jihad în Mesopotamia sau, prescurtat, Al Qaida în Irak).

Apartenența la rețeaua lui Osama bin Laden era, însă, mai mult teoretică: Abu Musab al-Zarqawi acționa, în mare măsură, pe cont propriu. Teroristul iordanian a recurs pe scară largă la atentatori sinucigași și sute, poate chiar mii de jihadiști s-au aruncat în aer la ordinele sale. Una dintre țintele sale predilecte a reprezentat-o comunitatea șiită, întrucât încerca să o determine pe aceasta să reacționeze atacând sunniții pentru ca, ulterior, aceștia să se alăture cauzei sale.

Al Zarqawi și-a atins scopul în 2006, când o importantă moschee șiită, aflată în Samarra, a fost aruncată în aer. De data aceasta, milițiile înarmate ale șiiților au reacționat brutal și a urmat un război civil între șiiții și sunniții irakienii care s-a încheiat după mai bine de doi ani. Pacificarea Irakului a fost adusă, pe de-o parte, de așa-numitul „surge”și de ofensiva ordonată de comandantul militar american, generalul David Petraeus, iar pe de altă parte de decizia triburilor sunnite de a se lupta cu jihadiștii, care deveniseră mult prea violenți pentru a mai putea fi tolerați. De altfel, excesele grupării lui Zarqawi au deranjat chiar și conducerea rețelei teroriste, care a încercat, în van, să-l tempereze, nu din vreun exces de umanism ci din teama (care s-a dovedit a fi justificată) că va pierde bătălia pentru „hearts and minds”.

Printre cele mai oribile crime comise de Al Qaida din Irak s-au numărat decapitările unor ostatici străini și un val de atacuri care au vizat civili și cel puțin unul în care ținta teoretică au fost americanii, dar victimele au fost zeci de copii care se adunaseră pentru a primi bomboane.

Ceea ce i se reproșa lui Zarqawi era că în atacurile ordonate de el mor și numeroși civili sunniți, în condițiile în care uciderea musulmanilor este strict interzisă de Coran (șiiții nu sunt considerați de extremiști musulmani adevărați). Zarqawi a replicat explicând că, de fapt, aceste victime civile sunt martiri ai Islamului, la fel ca și teroriștii săi, și că moartea lor reprezintă un rău necesar pentru a se atinge binele mare.

Teroristul iordanian mersese cu un pas mai departe decât Osama bin Laden, care după 11 septembrie 2001 a căutat să ofere justificări teologice pentru uciderea civililor de altă religie. Explicațiile celor doi teroriști aveau să fie însușite și de Statul Islamic, care a depășit ca excese, grupările anterioare, inclusiv pe violenții islamiști din Algeria care, în anii ’90, au masacrat mii de oameni după ce în prealabil îi proclamaseră „kafiri” – apostați – pentru simplul motiv că nu li se alăturaseră.

Importanța lui Zarqawi pentru Statul Islamic este aratată și de faptul că, la apogeul puterii grupării, revista de propagandă în engleză a acesteia, Dabiq, avea drept motto un citat din teroristul iordanian: „Scânteia a fost aprinsă aici, în Irak, însă flacăra sa se va înteți până când va arde armatele cruciaților la Dabiq”.

De la emirat la califat: cum a ridicat al-Baghdadi mizele jihadului

Osama bin Laden, Abu Musab al-Zarqawi și alți lideri jihadiști se considerau emiri: comandanți militari. Emiratul este considerat a fi a doua cea mai bună formă de organizare musulmană și diferite teritorii controlate de jihadiști și islamiști pentru o perioadă mai mică sau mai mare au fost proclamate emirate de aceștia; un caz cunoscut este cel al Afganistanului aflat sub conducerea talibanilor.

Statul musulman ideal este cel lăsat moștenire de Muhammad, califatul, care teoretic trebuie să înglobeze toate teritoriile locuite de musulmani și întreaga comunitate a acestora. Au existat, de-a lungul timpului, mai multe califate, unele chiar în paralel și aflate în conflict între ele, altele revendicându-și descendența de la cele anterioare.

Ultimii care au purtat acest titlu au fost sultanii otomani (îl preluaseră, pe o filieră egipteană, de la descendenți ai Abbassizilor din Baghdad, a doua mare dinastie de califi după cea a Umayyazilor); Mustafa Kemal Atatürk a desființat această instituție. Poate că singura perioadă în care a existat un consens cu privire la califat și calif a fost în primele decenii după Muhammad, când la putere s-au aflat așa-numiții califi „bine-ghidați”; al-rashidun, chiar și atunci consensul a fost doar relativ, având în vedere că trei dintre cei patru rashidun au fost asasinați.

Refacerea califatului este unul dintre scopurile jihadiștilor, însă aceștia au recurs la formula cu emiratul ca un pas intermediar, dată fiind dificultatea alegerii unui calif – trebuie să fie bărbat din tribul Quraysh, al profetului Muhammad și să fie ales de un consiliu, Majlis al-Shura, reprezentativ pentru întreaga comunitate musulmană – ceea ce, dată fiind fracționarea comunității musulmane este, practic, imposibil.

Asta nu a fost, însă, un impediment pentru Statul Islamic atunci când un fantomatic Majlis al Shura al grupării l-a ales pe Abu Bakr al-Baghdadi calif.

Prin această lovitură gruparea și liderul său și-au asumat conducerea întregii comunități musulmane și, simultan, i-au proclamat în afara acesteia (deci ca potențiale ținte) pe toți cei care refuză să îi accepte autoritatea califului. Toate celulele formate de Statul Islamic începând cu acel moment au primit numele unor provincii; în general este vorba de denumiri din perioada clasică islamică.

Ce se întâmplă acum cu Statul Islamic

Moartea lui Abu Bakr al-Baghdadi nu duce la dispariția califatului, chiar dacă, în prezent, liderii Statului Islamic aflați în viață sunt pe fugă și e puțin probabil că ar fi dispuși să se adune pentru un nou Majlis al-Shura. Problema a fost rezolvată, însă, de Abu Bakr-Al Baghdadi: în luna august, l-a desemnat drept succesor pe irakianul Abdullah Qardash. Desemnarea de către predecesor este cea de-a doua metodă prin care cineva poate deveni calif, așa că aceia care l-au acceptat pe Abu Bakr al-Baghdadi îl vor accepta, probabil, și pe Qardash.

Pentru ei, jihadul continuă.