Morisca partidelor nu e polaritate politica. Sau de ce este, in realitate, previzibila reorganizarea de pe scena politica
Tezaultimului articol al dlui Fumurescueste urmatoarea: alianta dintre PNL si PC, urmata apoi de una cu PSD, reprezinta o evolutie catre o scena politica bipolara, o „parjolire a spectrului politic”. Ea e o consecinta previzibila a obsesiei dlor Basescu si Stoica de a simplifica scena politca. De pe urma ei nu are de suferit doar interesul public ci si PD-L insusi, pe care aceasta coalizare stanga-centru-dreapta risca sa-l impinga in derizoriul extra-parlamentar.
Teza dlui Fumurescu are insa foarte putin suport real, asa cum o sa incerc sa arat mai jos.
1.Un pic de teorie. Un partid are doua tipuri de interese, doua scopuri generale. Pe primul l-am putea numi privat sau partizan: puterea, cel de a asigura membrilor partidului un numar cat mai mare de demnitati cat mai inalte in stat, pentru cat mai mult timp. Cel de-al doilea scop l-am putea numi public sau politic: guvernarea, cel de a conduce institutiile statului dupa un anumit set de principii; punerea in practica a unui mandat care la randul lui e formulat in acord cu o doctrina politica. In teorie cele doua scopuri sunt complementare, legitime si la fel de importante pentru un partid.
2.In practica, in Romania, unde atata lume se plange intr-o forma sau alta de exces de politica, realitatea este ca avem mult prea putina. De fapt, chiar si formularea asta ar putea fi o exagerare. Pentru partidele noastre scopul privat este cel principal, urmarit de cele mai multe ori pana la anularea celui politic si public. Nu are sens sa vorbim despre doctrinele partidelor romanesti cat timp acestora le lipseste adesea o minima coerenta cotidiana in declaratii si actiuni politice. Nu putem vorbi de stanga si de dreapta, de doctrine si principii, cat timp e un fapt obisnuit ca un partid sa respinga azi decizia politica pe care o sustinea ieri, sau invers.
3.Prin urmare, mi se pare un abuz de termeni sa scrii despre partidelede dreaptasaude stangadin Romania fara sa pui ghilimele. Fara sa indici in acest fel ca termenii nu sunt folositi cu sensul lor comun. Partidele noastre sunt de „stanga” sau de „dreapta”, in esenta, pentru ca se pretind astfel – atat si nimic mai mult. Sunt gata sa justifice asta printr-un nume, o traditie istorica, reala sau nu, o afiliere internationala sau un alt tip de rationament din care ar rezulta ca sunt „stanga” sau „dreapta”. Insa nu pot arata un set consistent si coerent de decizii ghidate de un principiu sau de o doctrina politica subsumata acestor familii. Prin urmare, bipolarizarea care se petrece acum nu ar avea cum sa stearga„diferentele esentiale dintre nuantele de la dreapta si de la stanga”: diferentele n-au fost acolo de la bun inceput, asa cum n-a fost acolo nici dreapta si nici stanga.
4.De fapt, eroarea autorului este ceva mai profunda. Haide sa facem un mic exercitiu de rationament si sa vedem cum ar putea arata dinamica unui sistem de partide ghidate de scopul privat si partizan si lipsite de cel public si politic. In esenta, ea ar fi dictata de doua miscari divergente: dezagregare in sanul Puterii, coagulare in cel al Opozitiei. Pentru partidele de opozitie atingerea scopului partizan este echivalenta cu infangerea partidelor de la putere, ceea ce face absolut naturala tendinta de coagulare. Existenta unui scop politic ar tempera pana la anulare aceasta miscare, caci cu cat e mai heterogena coalitia care cauta sa guverneze cu atat partidele ei au sanse mai mici sa isi vada puse in practica politicile proprii. Insa, daca scopul politic nu conteaza atunci dispare acest obstacol pentru coagulare. Partidele (factiunile) de la putere sunt in cu totul alta situatie, evident; au deja puterea, nu trebuie sa mai fie unite ca sa infranga pe cineva. Din contra, scopul partizan le pune acum in competitie, bataia pentru putere se duce in sanul coalitiei de guvernare, e o forta de dezagregare a ei. Existenta unui scop politic ar tempera pana la anulare aceasta miscare, pentru ca disputa pune in primejdie realizarea programului politic al tuturor partidelor de la guvernare. Insa, daca acest scop nu conteaza atunci dispare acest obstacol pentru disolutie.
5.Putem confrunta acum acest rationament cu realitatea scenei noastre politice: se potriveste perfect. Sigur, au fost si sunt circumstante care l-au particularizat la un anumit moment: unele coalitii au fost mai heterogene ca altele, unele partide mai rezistente la disolutie ca altele etc. Dar niciodata nu a fost infirmat la modul fundamental. Scena noastra politica (partizana) functioneaza, precis, de douazeci de ani incoace, dupa un acelasi model, cel descris mai sus. Nici vorba de multipolaritate vs. bipolaritate politica; e vorba doar de coagulare vs. disolutie partizana. E vorba de bipolaritate si coerenta politica limitata (cat timp partidul sau coalitia de la putere sunt capabile sa reziste disolutiei) vs. confuzie partizana si haos politic.
6.Prin urmare, atunci cand identifica si critica evolutia care se petrece zilele astea, dl Fumurescu (si nu e nici pe departe singurul!) este, va rog sa-mi scuzati expresia neacademica, in situatia celui care descopera apa calda. Descopera si trage alarma, zilele astea, asupra unui proces care se petrece periodic de douazeci de ani incoace. Nu vad nicio diferenta fundamentala intre coagularea opozitiei de azi, in perspectiva anului electoral 2012, cu bipolaritatea aferenta, si coagularea opozitiei in asteptarea anilor electorali 1996, 2004 sau 2008. Nu vad cum vreo dorinta, fie si ea obsesiva dar de data recenta a vreunui politician ar avea de a face cu un proces care se repeta ciclu electoral dupa ciclu electoral. Nu vad cum sistemul de vot nou introdus (care nu e uninominal, desigur, asa cum considera dl Fumurescu; ci e mixt-proportional) ar avea de a face cu asta, cu atat mai putin proiectul aproape uitat al introducerii unui sistem unicameral.
7.De asemenea, nici analiza si nici experienta (destul de vasta!) pe care o avem nu sprijina cealalta teza propusa de dl Fumurescu, si anume ca evolutia aceasta, bipolarizarea prin coagularea opozitiei, pune in sine(!) in primejdie existenta partidului de la putere. Exista cu siguranta un factor de mobilizare/demobilizare. O coalitie care lasa impresia ca va castiga alegerile reuseste sa mobilizeze suplimentar electorat in sprijinul ei. Ca paranteza, practica ne arata ca acesta e semnificativ mai mult decat electoratul demobilizat de incompatibilitatea pe care o percepe intre partidele din coalitie, ceea ce ar trebui sa ii linisteasca pe cei care plang viitorul electoral al PNL. Similar, un partid care e perceput ca fiind destinat cu siguranta opozitiei pierde electorat prin demobilizare. Dar asta nu are nicio legatura cu„acoperirea intregului spectru politic”de catre oponenti, din contra. Nu vad cum un alegator ar putea gandi ceva de genul „eu vreau sa votez un partid de dreapta, inainte preferam pe unul dintre ele dar de vreme ce celalalt s-a aliat cu unul de stanga votul meu se duce catre ei”. Cum spuneam, votul se poate schimba pe motiv ca unii sunt perdanti si ceilalti castigatori, dar nu pentru ca unii ar fi devenit in mod paradoxal mai „de dreapta” aliindu-se cu „stanga”, indiferent cum ar defini cineva termenii respectivi.
Un partid nu intra in derizoriu ca urmare a manevrelor adversarilor sai, coalizarea unei forte politice nu poate duce in sine la disparitia celorlalte decat in situatia in care, preluand guvernarea, ar reusi sa multumeasca pe toata lumea, ceea ce e imposibil. Un partid dispare exclusiv ca urmare a gafelor proprii. Iar PD-L, ca despre el era vorba, nu duce lipsa chiar deloc de asa ceva. Dar asta e alt subiect.
INTERVIURILE HotNews.ro