În jurul mesei, din nou acasa

Eram un om liber, ce știam eu despre dor? Când s-au închis granițele, România s-a mutat înăuntrul celui rămas afară. În acele zile cu aer rarefiat, când hiperventilam încercând să respir pentru toți ai mei, am atins brusc limita rațiunii – principalul mediator al interacțiunii cu o țară de care inițial nu te leagă nimic.

La prima revenire după emigrare, aeroportul avea proporțiile unei biserici. Arhitectura mea interioară, înălțată din proiecții, susținea o realitate flexibilă. Calculul de la început este însă unul fără conținut, o hiperbolă cu rol de trecere, până la nașterea unei noi subiectivități, iar dorul inițial se simte peste ani ca expresia unei plecări pe de rost. Ce numeam dor era o intensitate, aceeași intensitate resimțită în dorința de a trăi în altă parte, care acum se reflecta într-un prezent trecut, acel timp netrăit pe care cei plecați îl experimentează în paralel.

Plecăm din motive emoționale, chiar dacă vrem să credem că nu. Chiar și atunci când plecarea pare a fi expresia câștigului instant, derivat din faptul nu că nu ai rămas. Copil fiind, visam să fiu scriitor, nu să lucrez pentru unul. Emigrarea a permis continuarea unei reverii similare, prin forțarea contextului – îmi spuneau că viața e o luptă, dar mie îmi plăcea să mă plimb pe străzi cu nume care nu-mi spuneau nimic. Dacă lași în urmă lupta pe care o cunoști, poți crede un timp că așa arată pacea.

Câștigul meu a fost posibilitatea spațiului dintre lumi – o scenă turnantă cu rol de trecere, până la nașterea unei noi subiectivități. Când s-au închis granițele, lumea dintre lumi a pierdut un reper, ce înainte nu ar fi putut fi definit decât ca o adâncime. Vecinul bunicilor nu îmi ura bun venit, dar mă întreba ce mi-a lipsit. Îmi spunea: „prima memorie e aici”, arătând spre stomac. Eu credeam în memoria cumulativă, cea care aduce cu ea diluarea asocierilor primare. Rațiunea te ajută să rămâi plecat, chiar și când nu ești. Totuși, când mâncam caise în bucătăria unde soarele răsare abia după masă, timpul nu mai avea în dreptul lui număr. Două procese, unul în linie dreaptă, simplu ca mișcarea mâinii spre gură, celălalt în diagonală, mediat de constrângerea ca lumea să își păstreze culoarele de până atunci. Dorul devine astfel însuși punctul de echilibru dintre ele.

Când s-au închis granițele, legăturile noastre au format poduri suspendate peste un adevăr greu de admis. Duceam o existență amplificată – noi adormind cu gândul la ei, ei mâncând și pentru noi. Trăiam deja, de mult, cu vina supraviețuitorului, fiecare pe partea lui de realitate, într-un timp care curge în direcții diferite, când unii îmbătrânesc fără să ne aștepte și alții se întorc într-un prezent ce nu le mai aparține.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro