„Narativul Securității: noi am fost cei buni, cei dinaintea noastră și cei de după noi sunt răi.”

Hotărârea – definitivă – a Înaltei Curți de Justiție și Casație în procesul intentat de Andrei Ursu celor direct responsabili de moartea tatălui său, inginerul Gheorghe Ursu, în 1985 (într-o închisoare a Statului comunist și într-o anchetă a Securității) e scandaloasă. Și aceasta din cel puțin două perspective: mai întâi pentru exonerează poliția politică a României ceaușiste de o crimă perfect documentată și, în al doilea rând, pentru că afectează în mod negativ deopotrivă memoria victimei și încrederea urmașilor – și a întregii populații – în justiție.

Inginerul Ursu a fost arestat – sub un pretext de circumstanță (faptul că i s-au găsit acasă, la percheziție, 17 dolari!) – pentru opiniile sale cu privire la politica lui Nicolae Ceaușescu și ca urmare a unui denunț provenind din mediul în care lucra. La percheziție i s-a confiscat jurnalul manuscris în care se exprima liber și care a fost apreciat de Securitate ca având un ”conținut dușmănos”. A fost anchetat ”prin metode specifice” de către ofițeri de Securitate (ale căror nume și prenume se cunosc și care au fost acuzați direct de fiul lui) și, în același timp (ca o sinistră continuare a vilențelor din anii ’50 de la Pitești), a fost pus în celulă cu condamnați pentru fapte penale cu un comportament violent, care – în plus – au fost instruiți să-l bată. Prin urmare, inginerul era bătut zilnic și de ”organele de anchetă”, și de ”colegii” de celulă. În mai puțin de două luni se alege cu leziuni interne garve și i se refuză – până în ultimul moment – asistența medicală. În aceste condiții, la 17 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu moare în custodia statului comunist român și sub supravegherea Securității care îl ancheta. Corpul, restituit familiei pentru înmormântare, are contuzii și urme de traumatisme vizibile. Situația inginerului, atât după arestare, cât și după moarte, face obiectul unor proteste internaționale cu privire la respectarea drepturilor omului în România comunistă. Moartea lui Gheorghe Ursu e – cum o spune explicit Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – un avertisment și o intimidare la adresa intelectualității critice din ultimii ani ai ceaușismului.

Acestea sunt faptele și – trebuie spus acest lucru – sunt cele mai bine documentate cu privire la o crimă politică din România de după 1965. Într-o serie de procese, a căror tergiversare mărturisește deopotrivă reaua voință a unor oameni / instituții și lipsa de conștiință civică a unei societăți care preferă să-și ignore trecutul, fiul victimei – Andrei Ursu – a căutat postum (în România democratică) să-i facă dreptate tatălui său. Lucrurile, cel puțin la nivel juridic, par a se fi încheiat cu această hotărâre halucinantă care, pe 28 de pagini, nu vorbește deloc despre victimă și ucigași, ci se pierde în alambicate subtilități lingvistice. Structura ”motivației” juridice se bazează pe trei ”argumente”: 1) e impropriu ca asasinarea inginerului Ursu să fie numită ”crimă împotriva umanității” și e mult mai potrivit să fie încadrată – potrivit jurisprudenței vremii – la ”tratamente neomenoase”. 2) Victima nu poate fi considerată un oponent al puterii acelui timp drept care nu e în situația de a fi făcut obiectul unor măsuri represive intenționale și, ca atare, nu pot fi acuzați anchetatorii lui de omor voluntar. 3) În fine, nu era clară – în acei ani – opoziția dintre societate și putere, iar aparatul Securității avea altă atitudine față de oameni (inclusiv față de contestatari) decât cea din perioada ”marii represiuni” (1948 – 1964).

Să le luăm pe rând: mai înainte de toate, ”crima împotriva umanității” conține cuvântul crimă. Or, e un fapt că inginerul Gheorghe Ursu a fost omorât în timp ce se afla în custodia unor instituții ale statului socialist român. Lucrul acesta poate fi dovedit, retrospectiv, comparând fișa de intare în penitenciar cu cea de deces eliberată de procuratură. Dacă un om sănătos și fără mari probleme de sănătate ajunge – în mai puțin de două luni – să moară în timp ce e internat într-o instituție care (potrivit legii de atunci) era obligată să-i acorde asistență medicală, înseamnă că e o problemă uriașă la mijloc. Și problema aceasta trebuie clarificată. Ar trebui clarificat și felul în care un procuror din acea vreme – e vorba de Vasile Manea Drăgulin (ajuns Procuror General sub Iliescu) – a stabilit că moartea inginerului nu a fost violentă. Dacă această concluzie e falsă – și, potrivit tuturor mărturiilor (inclusiv procesului care l-a condamnat pe ”colegul” de celulă a lui Gheorghe Ursu) e, atunci se cere lămurit motivul pentru care oficialitățiile au ascuns cauza reală a morții dizidentului. Mai înainte de orice avem un fapt clar: un om moare în vreme ce se afla ”în puterea” instituțiilor României comuniste și în stare de anchetă. Putem considera un atare fapt ca fiind normal? ”Se mai întâmplă”? Nimeni nu are responsabilitatea a nimic? După știința mea, dacă un om face atac de cord la el acasă, moartea lui e considerată suspectă până când se emite un certificat medico-legal care să precizeze clar cauza morții. Moartea unui om într-o închisoare comunistă și în timpul unei anchete nu ridică nici o suspiciune? Acceptăm fără nici un comentariu fișa de deces a unui procuror din sistem (doar pentru că e ”act oficial”) fără a lua în considerare nici un fel de mărturii – inclusiv în instanță – ale celor care au asistat la ultimele zile ale victimei și, apoi, au avut de-a face cu cadavrul său? Atunci înseamnă că Maniu a murit de ”insuficiență cardiacă”; la fel și Mihalache (și o groază de alții) și că – practic – niciodată în penintenciarele Românei comuniste nu s-a murit (indiferent de vârstă) din alte cauze decât din cele naturale! Putem accepta așa ceva?!

Ce înseamnă ”tratament neomenos”? Mai înainte de toate, un termen atât de vag – și, iertat să fiu, folcloric – ca ”neomenos” aparține vocabularului juridic (indiferent de ce spune Codul Penal al lui Ceaușescu și comentariile lui Dongoroz)? Cum ar suna el tradus într-o limbă străină (în cadrul unui proces la CEDO)? Inhuman e altceva decât ”neomenos”: primul trimite la acțiunea de alterare sau desființare a umanului, în vreme ce cel de-al doilea la o pasivitate față de dimensiunea umană a celui aflat la greu. Or, ceea ce i se aplică inginerului Ursu e termenul în accepțiunea lui engleză: omul a fost maltratat – și de anchetatori, și de codeținuți – până a ajuns muribund. Apoi, în mod intenționat, a fost lăsat să chinuie până a murit. Acest lucru trebuie spus răspicat: toate aceste lucruri – aplicarea violenței fizice pe deținuți, tolerarea agresiunii interne în penitenciar, neacordarea asistenței medicale – erau fapte penale potrivit legislației comuniste din acel timp. Nu sunt lucruri ”inventate” de drepturile omului europene. Legea lui Ceaușescu – așa cum era ea – nu autoriza omorârea de către anchetatori, paznici sau codeținuți a unui om aflat în detenție. Încă odată, aici e vorba de crimă – după legile de atunci –, nu de ”tratament neomenos”. Ceea ce ciudat e faptul că – în motivația judecătorilor – tocmai crima e cea ocultată. Impresia pe care-o lasă textul de 28 de pagini e aceea că Gheorghe Ursu a ajuns în custodia ”organelor” unde i s-a făcut rău (din rațiuni numai de el știute) și i-a lăsat cu gura căscată pe toți ”sutrăgându-se anchetei” prin moarte.

Al doilea punct: inginerul nu poate fi considerat un ”opozant” al regimului, pentru că nu s-a manifestat ca atare. Dar – pentru Dumnezeu! – în acest caz arestarea lui e și mai scandaloasă: cum adică, într-o țară cu un cod de legi așa de perfect ca cel comunist, puteau fi ascultați, percheziționați și încarcerați oameni care nu se manifestau deloc împotriva regimului? Asta înseamnă că – în fapt – orice cetățean al României anilor ’80 era o potențială victimă și că ”organele” de supraveghere și de reținere aveau liberatea de a acționa arbitrar. Felul în care Gheorghe Ursu considera statul socialist, instituțiile acestuia și pe Ceaușescu personal reiese din jurnalul lui și din mărturiile celor cu care a discutat în acel timp. Însă din percheziția ce i s-a făcut (cu confiscări), din arestare și din uciderea lui în închisoare e limpede că reprezentanții autorităților comuniste îl considerau ”dușmănos”. Încă odată: altminteri de ce l-ar fi arestat și l-ar fi torturat în detenție?! Paradoxul ”oponentului”, așa cum îl prezintă ”motivația” judecătorilor e acela că nici Doinea Cornea, nici Paul Goma (ca să nu mai vorbim de Ana Blandiana) nu intră în această categorie. Și, practic, nici un fel de dizidenți. Dat fiind că toți aceștia se adresau oficialităților epocii în termenii legilor de atunci, cerând fie ameliorarea condițiilor de viață, fie respectul – de către puternicii zilei – al legilor emise de ei, fie luarea în serios a Constituției (cu dreptul la libertatea conștiinței sau cel de asociere) etc. Ei nu se opun puterii comuniste considerând-o ilegitimă și luptând împotriva ei. Iar cei care-au făcut-o – potrivit aceleiași logici – sunt, după legea acelui timp, ”teroriști” sau, în cel mai bun caz, ”huligani”.

Problema e aceea că, luând legea comunistă ca etalon absolut și asimilând-o – fără nici o precauție – legislației actuale, suntem nevoiți să tragem exact aceleași concluzii pe care le-au tras ”procurorii” și ”judecătorii” lui Dej și Ceaușescu. Potrivit acelei legi, ridicarea oamenilor în Decembrie 1989 nu e nimic altceva decât o ”manifestare huliganică”, condusă de ”elemente declasate”, care trebuie arestate și pedepsite pentru ”întreruperea producției” și ”pagubele aduse avutului obștesc”. De asemenea, conform legilor de atunci, lipsa hranei, tăierile de apă și de curent, frigul din locuințe etc. nu erau privațiuni, ci ”măsuri de raționalizare” prin care statul comunist ”se îngrijea de bunăstarea oamenilor muncii”. Din nou: dacă ne situăm în punctul focal al legislatorului comunist, atunci ceea ce decurge din legea lui – inclusiv represiunea – devine acceptabil și pentru noi. Numai că – depotrivă în istorie și în jurisprudență – asta se numește revizionism (când nu de-a dreptului negaționism). Adică lucruri împotriva cărora – după știința mea – există acum legi explicite. E interesant că, în toată poliloghia judecătorilor, nu apare nicăieri menționat Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Or, acesta e un document oficial al satului român din ziua de azi. Și, în concluziile lui, se spune limpede: ”Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.” Să nu uităm, la 18 decembrie 2006, Președintele României – nu ca persoană, ci ca instituție – a asumat, în numele statului, al cărui reprezentat era, aceste concluzii. Senzația pe care-o lasă ”hotârârea” Înaltei Curți de Casație și Justiție e aceea că o hârtie oarecare semnată de Vasile Manea Drăgulin valorează mai mult decât tot acest Raport.

De ce? Și aici ajungem la cel de-al treilea punct: pentru că, ni se spune de către ”o anumită parte a presei”, în anii de după 1964, comunismul ”se normalizează” în România și Securitatea ”se naționalizează”. Asta induce ideea că am avut de-a face cu două tipuri de comunism: unul rău (până în 1964, la ”Declarația de independență” a lui Dej) și, apoi, unul bun (care, în mare, se suprapune cu ”Epoca Ceaușescu”). Cel ”rău” corespunde ocupației rusești (e straniu, totuși, că nu se termină în 1958, odată cu plecarea Armatei Sovietice din România), sau – mai exact – ”iudeo – bolșevice”. Ori, cum echivalează acum un secretar al Biroului Permanent al Senatului României, a ”masoreților marxismului” (masoreții fiind savanții evrei care, începând cu secolul al V-lea, au stabilit vocalele textului – până atunci doar consonantic – și pronunția Bibliei iudaice). Altfel spus, comunismul ”rău” e cel adus ”cu tancurile” și băgat cu forța pe gâtul românilor de ruși, unguri și – mai ales – evrei. Evreii sunt ”răul” prin excelență, dat fiind că – rătăcitori în istorie – ei sunt internaționaliști (sau, în vocabularul actual, ”europeniști” sau ”globaliști”). ”Noi suntem români” și nu se știe cum, printr-o minune, comuniștii români și-au descoperit – în 1964 – 1965 – naționalismul, s-au debarasat de ruși, de evrei și au încercat să scape și de unguri, pentru a construi ”o țară mândră ca soarele de pe cer”. În această logică, Securitatea (evident, condusă de evrei) care, până la eliberarea deținuților din 1964, a fost împotriva românilor s-a naționalizat și ea, și a devenit ”apărătoarea patriei”, ”luptând cu toată energia împotriva dușmanilor țării din afară și din lăuntru”. Altfel spus, ”tovarăsul ofițer” Brad, Gorun, Paltin (sau cum îl chema) era ”de partea noastră” și ”ne apăra” de comploturile celor care jinduiau la ”sărăcia și la nevoile” neamului nostru. Dar, pentru odată – iarăși, nu se știe cum (Yalta, Malta) – ”masoreții” au câștigat lupta și ne-au aruncat ”în ghearele” ”ocultei internaționale” care ”ne-a furat tot” și ne hrănește cu gunoaie și cu LGBT. Noroc cu câțiva ”foști” (de prin Securitate), care n-au predat steagul ”apărării patriotice” și, dacă nu mai funcții și putere, măcar pot denunța – pe la diverse televiziuni ”naționale” – ”jaful” căruia i-a căzut pradă ”țărișoara”.

Acesta e, pe scurt, narativul Securității: noi am fost cei buni, cei dinaintea noastră și cei de după noi sunt răi. Noi suntem patrioți și am apărat țara, ceilalți o vând. Și de vreme ce-am apărat țara, tot ceea ce am făcut a fost ”pentru binele și propășirea” acesteia. Dizidenții? Niște nebuni! Cum altfel se explică faptul că nu-și dădeau seama că ”fac jocul străinătății”? Și asta într-un moment cînd România era asaltată din toată părțile! Chiar și așa, ”organele” s-au purtat ”cu mănuși” cu ei: în fapt, nu le-au făcut mai nimic, deși toți puteau fi condamnați la glonț ”pentru înaltă trădare”.

Singura problemă a acestui ”raționament” e aceea că, dacă suntem dispuși să-l luăm în considerare, va trebui să acceptăm și că cea mai bună ”epocă” din istoria României a fost cea a lui Ceaușescu. Evident, împărțită în două: cea a ”independenței”, de până în 1981 și cea de după această dată, când ”evreimea modială” (de la Washington și de la Moscova) s-a aliat împotriva României și a sfârșit prin a-l ”elimina” pe ”cel mai iubit fiu al poporului român”. Acest tip de discurs întoarce pe dos tot ceea ce am dobândit după Revoluție: libertatea cuvântului devine dreptul de-a spune orice, scandal și bălăceală publică; dreptul la opțiunea proprie ajunge lecturat ca ”instabilitate emoțională” și ”gay-pride”-uri; libertatea de circulație e un alt nume al depopulării țării; relativa bunăstare devine otrăvire cu E-uri, OMG-uri și ”cedarea resurselor naționale”, iar democrația nu e nimic altceva decât cartelizarea puterii și corupție la nivel înalt. Ce numesc toate acestea? O formă de dezamăgire democratică: experiența libertății ne-a arătat – și ne arată – că trebuie să alegem și să hotărâm zilnic. Altfel spus, că suntem maturi și, ca atare, trebuie să ne asumăm și tensiunea deciziei și consecințele acesteia. Pe acest fond, narativele foștilor securiști și ale variilor ”nostalgici” ne evocă ”paradisul” copilăriei, când altcineva – ”tătucul” sau ”organele” – hotăra pentru noi și trăiam ”fericiți” ca niște copilași care își pot vedea liniștiți de joaca ”micilor învârteli” ale fiecărei zile. În care o haină, o ciocolată, o emisiune de divertisment erau bucurii enorme și umpleau zilele așa cum nu o fac azi nici mașinile de lux nici excursiile exotice. Morala: în sărăcie e mai bine decât în bogăție și în captivitate e mai bine decât în liberatate. Sau și mai clar: Securitatea ne e ”mama și tata”, căci doar ea e cea care poate boteza sărăcia bogăție și captivitatea libertate. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro